Ceva lacrimi, multiple învățăminte, parcă prea multe temeri, oareșce emoții, mulțumiri fără număr, frumusețe cât vezi cu ochii…totul pe 2 roți.

Relația mea cu bicicleta este una cu năbădăi…mi s-a părut mereu greu de strunit, cu ale ei doar 2 pedale și 2 roți, dar cu multe viteze și cu o personalitate mult prea puternică. Puținele încercări de o domoli s-au lăsat mai mereu cu căzături, julituri și vânătăi. O să fiu sinceră și o să recunosc: mi-a fost mereu frică de ea, de bicicleta mea, se lăsa cu durere orice încercare de a mă apropia cu ea.

Mai am ceva de mărturisit, am privit cu ceva invidie călătoriile prin țară din anii trecuți ale prietenilor mei ce se aflau în relații mai bune cu ale lor biciclete și mi-am propus drept dorința secretă să îi însoțesc și eu cândva.

Cu acest gând ascuns am început anul trecut în toamnă un proces de împrietenire cu bicicleta mea. M-a însoțit Tiby în mai multe plimbări pe cărările din Pădurea Gârboavele, am urcat-o și pe câteva drumuri din M-ții Măcinului și Pădurea Dobrovat de lângă Iași. Am mai câștigat ceva încredere mine și îi făceam parcă mai bine față năbădăioasei.

Pe la mijloc de vară aflu că ai mei prieteni bicicliști plănuiesc a lor călătorie de anul acesta prin Maramureș și Crișana. Visez deja, dar nu rostesc dorința. Îl aud pe Tiby că ar vrea să meargă și întreb timid dacă pot și eu…mi se răspunde că ar exista o posibilitate, dar am nevoie de antrenament. Declar sus și tare că DA, sunt dispusă să mai învăț și fac și antrenament cât cuprinde.

Emoții, ce de emoții…

Programăm antrenamente, nu ne ținem chiar de toate, timpul pare prea puțin. Tot sper că mă va ajuta experienta celor mulți ani de munte să fac față efortului.

Pregătim bicicletele, cumpărăm accesoriile necesare și tic-tic…timpul zboară și se apropie momentul zero.

Ziua 0

Urcăm bicicletele pe mașini, suntem 4 din Galați și ne pornim la drum. După o escală la Brașov și un somn scurt, pe repede înainte pornim spre Sighetul Marmației, locul de pornire al aventurii noastre pe 2 roți. Ne pornisem devreme la drum în dorința de a reuși să vizităm Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței.  Ajungem cu mai puțin de 2 ore înainte ca muzeul să se închidă și pornim într-o călătorie în timp spre istoria noastră recentă. Memorialul este amenajat în fosta închisoare a deținuților politici din anii ’50 și te poartă pe tine vizitatorul prin 48 de foste celule, fiecare celulă un muzeu în sine dedicat unei teme ce prezintă comunismul și represiunea acelor ani. Nu știu când au trecut cele aproape 2 ore de periplu spre trecut prin suferința și demnitatea unor oameni ce au crezut (unii până la sfârșitul zilelor) în libertate, în dreptate, în speranță. Instrumente și modalități de tortură,  poezie și alte forme de frumos ce au luat naștere în închisori, povești de viață și de moarte răscolitoare, hainele unui bărbat ce a luptat în munți, împușcat și înjunghiat ce păstrează încă urme de gloanțe și de cuțit, celula și patul unde care a murit Iuliu Maniu, ușa unei celule, obiecte ale deținuților, scrisori cu mesaje sfâșietoare de la și către familii  și multe altele au trecut  mult prea repede prin fața ochilor noștri. Prin ceața pusă de lacrimi pe ochi de emoțiile variate care ne încearcă, sunt greu de cuprins toate informațiile ce vin către noi din toate direcțiile și sub variate forme.  Impresionant momentul ce a pus semnul de început poveștii noastre pe 2 roți.

Ieșim (mai mult dați afară de personalul muzeului) ca dintr-o vrajă ce ne-a perindat prin vremuri tulburi ale istoriei noastre, și mergem la unul din cele mai recente puncte de atracție din Sighet și anume “Cuiul”, cum care cui, cel în care se agață harta României :).

Nici nu începusem să pedalăm încă dar ne punem pe mâncat. Diana prietena noastră din Cluj, originară din Sighet vine acasă special să ne primească cum se cuvine în Maramureș. Și conform regulilor de ospitalitate maramureșene o primire cum se cuvine presupune o invitație la masă.  Masă în Maramureș înseamnă bucate de casă, gătite de mama Dianei, 3 feluri principale + plăcinte. Sarmalele nu sunt de orice fel sunt din acelea ungurești, ciorba este asezonată cu smântână de casă, iar plăcintele cu ceapă verde, mărar și brânză sărată sunt specialitatea casei. Aventura noastră începe cum nu se poate mai bine. Sperăm să ne mai putem urca pe biciclete mâine dimineață.

Ziua 1

Sighetul Marmației  – Breb  53.1 km

Mi-am tot propus să testez cum se simte a mea bicicletă cu bagajele pe ea, dar nu am reușit și iată-mă ajunsă la start fără să am nici un habar despre acest lucru.

Așadar ea, bicicleta avea pe ea acum 2 coburi + 1 rucsac, toate prinse de roata din spate. Să vedeți ce nărăvașă a devenit acum din motiv de greutate și își aruncă roata din față în sus când îmi era lumea mai dragă. Am reușit să “scap” bicicleta peste mine de vreo 4 ori doar în prima zi.

Dar să revin la momentul plecării, tot declar sus și tare că îmi este foarte frică, poate s-o gândi cineva să îmi spună să stau mai bine liniștită, “nu e de tine fată nebunia asta”. Dar ai mei prieteni, mult mai bicicliști decât mine, vin doar cu încurajări.

Ne urnim și numai după vreo 100 de metri se aude Panăăăăă, așadar oprim, bine măcar că pana nu este la mine mă gândesc, asta mi-ar trebui în plus. Cât stăm pe loc pentru a face pana eu îmi simt mâinile transpirate de frică și tot sper să repornim mai repede pentru că îmi sare inima din piept nu alta.

Plecăm pentru a doua oară, acum cu mai mult succes. Pare ușor, drumul este asfaltat și are pante prea domoale pentru a fi luate în considerare. Oprim după vreo 20 km pentru o înghețată, mă bucur eu cât mă bucur de înghețată, dar savurez cu adevărat pauza de contact a părții mele dorsale cu șaua bicicletei.

Obiectivul vedetă al zilei a fost Mănăstirea Bârsana un ansamblu ce pune în valoare arhitectura din lemn specifică Maramureșului. Tiby, ghidul nostru de aici, ne spune povești despre Bârsana, admirăm flori, alei ce îmbie la plimbare, dealuri și munți cât vezi cu ochii în jur, ne umplem bidoanele de la un izvor cu “aghiazmă” și purcedem la a două parte a drumului.

Urmează Golgota zilei pentru mine, ajunsă față în față cu primul deal mai impozant îi aud pe cei din jur cum strigă: SCHIMBĂ…SCHIMBĂ…se refereau la viteze, eu am pierdut startul cu schimbatul și m-am regăsit la baza dealului cam cu buza umflată, uit de greutatea bicicletei, nu o susțin cum trebuie, ea cade peste mine și primesc prima lovitură. O ridic, am ochii tulburați de lacrimi și încep să împing la deal sub privirile parcă îngrijorate ale lui Tiby pe care îl rugasem cu câteva zile în urmă să nu mă lase la greu.

Împing și mă abțin cu greu să dau drumul lacrimilor, mă doare rău orgoliul. Îmi spun: “știai tu că o să fii ultima, dar să împingi chiar din prima zi și atât de mult nu te așteptai”. Înainte de culmea dealului ridic ochii și îi văd pe câțiva dintre ai mei împingând și ei, apare marea revelație: ”nu sunt singura și e normal așa, să se mai și împingă pentru o parte dintre noi, balsam pentru al meu orgoliu grav rănit” 🙂

După Măria Sa Dealul, vine Măria Sa Valea, ai mei țuști la vale cu multe zeci de km/ora, eu mai înfrânată de ale mele temeri, dar recunosc că ceva ceva mă bucur și eu de Măria Sa Valea.

Recompensa zilei este campingul Babou din Breb, o bijuterie creată cu bun gust, iubire de natură și înțelegere a nevoilor turiștilor. Campingul aparține unei familii de olandezi blonzi și frumoși cu mare drag de Maramureș se pare.  Am de făcut o mărturisire importantă:  până în camping mare lucru nu am observat în jurul meu, aveam o altă preocupare: să îi arăt bicicletei cine este șeful și să rămân în șa.

Ziua 2

Breb – Săcălășeni 56.3 km km

Dragul de el campingul Babou se află într-o gaură, și…ați ghicit ziua 2 începe cu o urcare, urcare ce parcă prevestea marele urcuș al turei, în jur de 1000 m diferența de nivel. Pas cu pas mă gândesc că o să ajung să cred că o să îmi dau doctoratul în împins la bicicletă. Așadar ceva zeci metri pe bicicletă, ceva sute de metri pe lângă ea, alternez,  ne distrăm pe Dealul cu Jmen (unde valea-i deal și dealul vale), mai transpiram un pic (mai mult de la împins eu, de la soare alții), mai o fotografie, mai o priveliște frumoasă. Are și împinsul avantajele lui, mai admir și eu câte ceva în jur.

Nu știu dacă vă amintiți dar după Marele Deal, urmează la un moment dat și Marea Vale. Îmi dau seama curând că nu îmi este clar dacă Dealul sau Valea mă înspăimântă mai mult. Poate vă întrebați ce caut eu atunci în povestea asta. Nu greșiți cu nimic, și eu m-am tot interogat, vă spun mai târziu ce am aflat. Dar revenind la Marea Vale a fost parcă fără sfârsit oameni buni, eu încet încet, mașinile pe lângă mine, îmi amorțesc mâinile de frâne, mă rog în gând să se termine odată, încă puțin de mai ține și o să spun că prefer dealul.

Traseul inițial ne ducea prin Baia Mare, dar Mihai decide să ocolim orașul și deviem pe un drum mai pe gustul meu, sălbatic, îngust, fără mașini prea multe cu o cupola de copaci ce ne însoțește aproape permanent. După cum deja remarcați cred, încep și eu să văd în jurul meu și să mă bucur de arhitectura porților maramureșene, a livezilor și clâilor cu fan. După Marele Deal și Marea Vale am mai prins ceva curaj, s-a mai lipit de mine fărâme de tehnică și mă pot concentra și la altceva în afară de lupta mea cu bicicleta. M-a încântat la propriu această ultima porțiune a zilei 2, zi ce s-a finalizat într-un alt camping cochet din Maramureș, campingul Noroc al unui cuplu româno-francez. Atenție la detalii și frumusețe la tot pasul, un lac minuscul și 2 rate, câteva oi prietenoase și iubitoare de turiști, multe flori și verdeață. Aspectul ca aspectul, dar utilitarul e dus la cote maxime, spațiul pentru băi, toalete și bucătărie este ergonomic și bine gândit, nimic nu pare a lipsi, a fi în plus sau nelalocul lui în acest camping. Francezul, gazda noastră ne cinstește cu horinca locului și are chef de povești până spre noapte. Aș reveni aici, oricând cu mare drag.

De punctat ar mai fi doar ploaia venită la ora fixa anunțată de Mihai, la 3 în noapte. A fost singură ploaie a aventurii noastre.

Ziua 3

Săcălășeni – Cehul Silvaniei  58 km

Părăsim campingul Noroc pe o vreme cețoasă, iar eu cu ceva mai multă încredere în mine. Drumul este lin, pantele cuminți, fructe la tot pasul, bicicleta cade peste mine mai rar, excepție fac momentele când dau de locuri sau lucruri cu Wow în ele și uit de greutatea ei. E musai să vă spun cum se vede de departe o livadă cu mere roșii și bine coapte. Așadar, urmează frână bruscă și eu alerg spre mere, dar înainte de asta mă scutur de praf și arunc o privire la julitură din cot.  Notă: merele pe lângă faptul că sunt arătoase mai sunt și gustoase, aproape că a meritat julitura cea nouă. Chiri a ajuns înaintea mea la mere :).

Încercați să vă imaginați cum este să rezemați bicicleta de un gard și să vină proprietarul să te invite la cules de pere și să te țină la povești. Chiar s-a întâmplat, un bătrân dascăl al unui sat își alina singurătatea stând de vorbă cu noi despre istoria locurilor, despre biserica de lemn a satului. Cu mare greutate am reușit să ne despărțim de el fără un sac de pere, ci doar cu o sacoșă.

Știu că v-am mai spus și o să mă repet, dar chiar încep să mă bucur de ceea ce văd în jur, mai ales că urcările zilei au fost blânde. M-am luptat însă cu un deal chiar înainte de finish și am câștigat lupta cu el și lupta cu mine. Plină de transpirație, ajunsă la capătul lui printre primii am savurat cu satisfacție cea dintâi din micile mele victorii. Notă: nu am fost chiar mereu ultima.

Ne-am hodinit oasele și mușchii pe moale la Pensiunea Panorama, loc de belvedere spre Cehul Silvaniei, am admirat apusul în podgorie, am gustărit din fructele din livadă și ne-am jucat cu pisicicile.

Gradul de încredere crește, mă simt mai încrezătoare, a fost o zi bună.

Ziua 4

Cehu Silvaniei – Boghiș 69.8 km

Ziua 4 este ziua în care am tras învățăminte din greșeli.

Starea bună din ziua anterioară m-a dus cu gândul la faptul că pot mai mult. Așadar am tot testat combinații de viteze, am abordat mai în forță unele porțiuni. Eram “pe val” cum s-ar zice și părea că totul mergea ca pe roate și la propriu și la figurat. Dar nu luasem în calcul că ziua se anunță lungă, aproape 70 km. Ultima bucată, dealuri cu iarbă devenită aurie de la soarele arzător, ar fi fost mult mai atrăgătoare pentru mine dacă nu m-ar fi înfrânt oboseala. M-a luat pe sus entuziasmul, am “tras” cam mult de mine și am suferit pe drumurile de iarbă și pământ din partea finală a zilei.

Notă: echilibrul este cheia, mare grijă la resursele fizice.

Am campat peste noapte la campingul Imola din Boghiș și mi-am oblojit micile răni ale orgoliului înfrânt în acea zi.

Ziua 5

Boghiș – Șuncuiuș 63.1 km

Ziua 5 a fost ziua plină de surprize, surprize de toate felurile.

Cea dintâi surpriză a fost una plăcută și anume,  Muzeul de Artă Populară Ligia Alexandra Bodea din satul Iaz.

“Casa bunicii mele înainte de toate este prentru mine un loc al reculegerii și al odihnei sufletești. E un loc al rememorării, unde îmi regăsesc energia lăuntrică. E universul care mă înconjoară. Între mine și bunica care m-a crescut, a fost o legătură sufletească profundă, de aceea lucrurile care i-au aparținut bunicii n-au fost păstrate numai pentru aducere aminte, ci și ca un gest de recunoștință pentru formarea mea sufletească. M-am împotrivit hotărârii familiei de a dărâma casa, care datează din anul 1880, știind că numai așa spiritu luminos al bunicii va dăinui. La început a fost dragostea și iubirea față de bunica, curând căpătând valențe noi, iar în sufletul meu a început sa crească dragostea pentru frumos și pasiunea de a păstra și a duce mai departe tradițiile bunicilor și străbunicilor noștrii. Primele exponate au fost însăși obiectele dragi din această casă iar apoi fără știrea părinților colindam toate casele vechi din Iaz în căutarea de comori pierdute. Unii m-au privit cu scepticism spunându-mi că la ce imi trebuie mie lucruri pe care alții le aruncă? Bineînțeles au fost oameni care au găsit lăudabilă această inițiativă și care m-au încurajat să-mi urmez visul. Neavând cu ce să plătesc obiectele prestam diferite treburi prin gospodărie, însă nici o muncă nu mi s-a părut prea grea, știind că voi pleca acasă cu obiectul mult dorit. După un timp au aflat părinții de isprăvile mele, care la început erau neîncrezători, dar și-au dat seama curând, că ceea ce credeau că este doar o joacă era defapt o reală pasiune așa s-au decis să mă sprijine. Le mulțumesc că au avut încredere în mine, pentru sprijinul atât moral cât și financiar și îi mulțumesc bunului Dumnezeu că am fost binecuvântată cu asemenea părinți deosebiți. Vizitatorii sunt fascinați de frumusețile ce se revarsă din această ladă de zeste româneasc” (Ligia Alexandra Bodea).

Un muzeu particular născut din dorința unei copile de a cinsti memoria bunicii. Și-a convins părinții să nu demoleze casa bunicilor și a transformat-o în muzeu. Copila a crescut (are și ea copii acum), părinții au ajutat-o iar peste ani muzeul din casa bunicii s-a transformat într-un ansamblu muzeal cu mai multe case și mii de piese. Pasiunea de copil s-a transfomat în meserie. Am fost “plimbați” și încântați cu istorioare depănate cu pasiune și har de tatăl Lidiei, istorioare despre tradiții și obicieiuri, povești despre magiun de prune fără zahăr și tabere de pictat pentru copii. Aproape 2 ore au zburat ca vântul. Finalul periplului muzeal a avut gust de sirop de cireșe negre oferit de gazda noastră. Muzeul nu avea taxa de intrare, am contribuit cu o donație la existența viitoare a acestuia și ne-am urcat pe biciclete  cu zâmbete pe chipuri.

Surpriza numărul 2 nu a fost chiar agreabilă, și încerc să nu fiu prea aspră cu ceea ce urmează. Să mai trecem un deal zic, de vreo 600 m, deja credeam că nu mă mai sperie așa de mult ele dealurile sau cifrele. Dar dealul acesta a avut ceva special, a fost cu totul neașteptat de neprietenos. Imaginați-vă un rău de pietre ce curge la vale peste noi, un soare înflăcărat deasupra capetelor și noi pornim să atacăm dealul. Au rezistat eroic pe biciclete doar 3 din cei 9 viteji. Restul am dus la cote nebănuite de finețe împinsul la biciclete și ne-am blestemat zilele câteva ore. Împingeam, numărăm metrii și așteptăm valea.

Și valea a venit, dar era tot rău de pietre și șanțuri prea adânci pentru gustul meu. Cutezătorii mei prieteni au demarat la vale, mie însă mi s-au mai umezit încă o dată ochii. Cum de ce? De frică bineînțeles. Așadar când pe lângă ea, când pe șaua bicicletei am depășit momentul și am savurat partea 2 a văii, cea asfaltată și lină. Tiby care continuă să îmi păzească spatele în situațiile dificile îmi spune “ai prins 50 km/ora”. OMG, devin curajoasă.

Surpriza 3 a zilei este sosirea lui Silviu, care s-a alăturat cu entuziasm și voie bună echipei la final de zi. Unde luăm masa de seară? Cum unde? La un restaurant în vârf de deal.  🙂 Deși eram cam praf și la propriu și la figurat i-am făcut față dealulul de final de zi și am pedalat până în față restaurantului. Uraaaaa. 🙂

Am campat pe malul Crișului Repede la Șuncuiuș. Cea din urmă surpriză a zilei a fost apa fierbinte de la duș, și vederea la cerul înstelat. De ce o surpriză? La prima vedere părea că va fi apă rece, pentru că era un duș solar și era apoape ora 10 noaptea, așadar ia soarele de unde nu este.  Dușul cel fierbinte a luat cu el pe lângă praful și transpirația acumulată peste zi și o parte din oboseala celor mulți km și râurilor de pietre și praf.

Ziua 6

Șuncuiuș – Valea Drăganului 63.7 km

Este ziua mea preferată, deja am început să pun în aplicare lecțiile învățate, abordez totul cu mai mult calm și îmi dozez mai bine efortul. Dealul zilei are 800 m, urcare continuă pe un drum asfaltat de doar câteva zile. Mașinile au fost puține, pantele au fost  decente și s-au întins pe 13 km. Pădurea ne-a ținut companie, nu am împins la biciclete, dar efortul a fost intens. Am savurat încă o dată gustul delicios al satisfacției de a rămâne în șa.

Coborârea spre Valea Drăganului ne-a deschis priveliști amețitoare spre Munții Apuseni. Este ziua în care m-am bucurat cel mai mult, am reușit să închei cu zâmbetul pe buze pedalatul.

Dar bucuria a continuat pentru că prietenul nostru Dorin, care ne-a găzduit în casa lui din Valea Drăganului, ne-a făcut un tur al grădinii de legume, ne-a împărtășit din tainele permaculturii și ne-a primit cu horincă și turte cu brânză. Pentru mine cireașa de pe tortul zilei 6 a fost intrarea în solarul cu roșii, roșii perfect coapte, multe, apetisante, gustoase. Cina noastră  formată din brânza și roșiile oferite de Dorin a pus punct final unei zile grozave.

Ziua 7

Valea Drăganului – Gilău 77 km

Este ziua cea mai grea. Deja nu mă mai las dată pe spate de cifre, km, dealuri și văi, dar oboseala se acumulase,  mușchii picioarelor protestau și urlau cât puteau de gălăgios, dar continui să pedalez cu răbdare.

Este ziua care a adus cu ea cea mai neplăcută întâmplare a turei,  un accident ce s-a soldat cu julituri multe și durere pentru unul din ai nostri, eveniment ce a presupus sunat la 112, salvare, spital etc. Totul s-a terminat cu bine în final, dar a fost episodul ce a adus și mai multă apatie mișcărilor mele.

Drumurile au fost bune, peisajele fabuloase, nori dramatici ne-au însoțit toată ziua, mi-ar fi plăcut să îmi ofere mai multă pauză oboseala să mă bucur  de împrejurimi. Vedetele zilei au fost nenumăratele brândușe întâlnite pe dealuri, ele mi-au mai alinat durerile și tristețile de peste zi.

Intrarea în campingul din Gilău, oprirea bicicletei, coborârea din șa au fost urmate de un hohot de plâns din partea mea. Lacrimile au început să îmi curgă necontrolat, chiar reușisem, am depășit frică de bicicletă, am învățat atât de multe că este greu să le enumăr,  avusem încredere că o să reușesc, dar poate nu deplină.

Ziua 8

Gilău – Cluj 20 km

Deși atunci când pedalam cu dificultate în ziua anterioară mi-am propus să nu mă mai urc pe bicicletă până se vor întoarce baieții cu mașinile de la Sighet, am renunțat la reflecție, relaxare și nu mai știu ce visam eu și am pornit spre Cluj. Cei mai puțin de 20 de km pe un drum european nici nu i-am simțit, s-ar părea ca o dimineață de duminică ii mai ține acasă pe unii șoferi.

Adina, ce locuiește deja de ceva ani în Cluj, a fost ghidul nostru și ne-a prezentat locurile dragi ei, locuri cunoscute și mai puțin cunoscute. Așadar am vizitat Clujul la pas, pe lângă bicicletă și m-am bucurat de frumusețea unui oraș ce se ridică la nivelul renumelui pe care și l-a creat.

Superlativele aventurii mele

• Privește frica în ochi și acționează în ciuda ei.
• Orgoliul doare uneori mai puternic decât trupul.
• 460 km în 7 zile și peste 3 kg acumulate.
• 5 judete străbătute.
• Bicicleta poate fi îmblânzită.
• Bucuria din ochii copiilor ce ne făceau cu mâna pe drumuri este neprețuită.
• Mere, pere, prune, mure fără număr și mâncare fără nici o limită.
• Schimbă schimbă…vine DEALUL

Au trecut deja ceva zile de când s-a încheiat totul, durerile au trecut de mult, mă uit în spate la aceste zile și zâmbesc. Sunt mândră de mine, m-am luat la trântă cu ale mele temeri și am ieșit victorioasă. Îmi spunea Ana, “vezi că pentru tine 2020 nu o să fie anul Covid, o să fie anul în care ai depășit teama ta de bicicletă”. Dincolo de efortul fizic, de micile reușite din fiecare zi, dincolo de ambiție este încrederea în mine că o să reușesc.  Am învățat sau poate învățat din nou că ceea ce se obține cu sudoare, efort și durere este delicious și savuros. Să înveți lucruri noi la vârstă adultă presupune curaj și un pic de nebunie…auzi tu am prins peste 50km/ora la vale…Mi-am reamintit cât de mult contează oamenii de care înconjori. Am învățat despre viteze, combinații de viteze, de cum să abordezi un deal, am învățat că mai am încă multe de învățat despre ea, a mea bicicletă, despre dealuri și văi accidentate. Cel mai probabil nu va deveni o mare pasiune a mea, dar deja simbolizează faptul că mai sunt încă deschisă spre învățare, spre descoperire. Mi-am reamintit despre mine că sunt mai puternică decât bănuiesc uneori.

Povestea este doar despre mine, poate părea egoistă, dar a fost o luptă fără pauză cu mine, cu orgoliul, cu temerile, cu Dealurile și Văile.

Mulțumiri cutezătorilor bicicliști ce au acompaniat bătălia si împrietenirea mea cu bicicleta:

Mulțumesc Ana pentru că ești un exemplu de tenacitate, mulțumesc pentru sfaturi și încurajări.

Mulțumesc Adina pentru că ești cea care m-a făcut să mă decid să merg.

Mulțumesc Mihai pentru oportunitate și pentru că m-ai împins de la spate la propriu pe ultimele dealuri.

Mulțumesc Chiri pentru că făceai să pară un fleac durerile tale de genunchi și pentru că abordezi totul cu calm.

Mulțumesc Angela pentru inspirația de a vedea pe cineva atât e curajos.

Mulțumesc Cristi pentru sfaturi, chiar dacă păream arțăgoasă, le auzeam și mi-au folosit.

Mulțumesc Florian pentru permanentele încurajări și aprecieri ale micilor mele reușite.

Mulțumesc Silviu pentru entuziasmul din fiecare moment.

Mulțumesc Tiby pentru că ai fost acolo în fiecare clipă când am avut nevoie de sprijin, încurajări, sfaturi, aprecieri, laude, mustrări. Te rugasem înainte de a pleca la drum să nu mă lași singură când voi rămâne ulima și îmi va fi greu. Ai împlinit cu vârf și îndesat promisiunea, îți mulțumesc.

Fotografii: Adina, Mihai, Ana, Chiri, mariana, Tiby, Florian

5-13 septembrie 2020

Mariana Tudor