Întotdeauna există tura aceea în care zici “Aceasta a fost cea mai grea de până acum…”. Sunt turele în care îți sunt testate limitele fizice și psihice și pe care nu poți să le termini decât găsindu-ți resurse de care nu știai. Eu nu-mi cunosc încă limitele pe munte cu toate că le-am testat în câteva din urcările mai grele făcute în Albatros. Am reușit să găsesc resursele utile să ajung în vârf, să cobor ajungând acasă în siguranță poate doar ușor vătămată de vreo febră musculară.
Sunt 3 resurse care cooperează, care te trag în sus spre vârful muntelui: corp, minte și spirit.
În Făgăraș, Adina a fost cea care ne-a pregătit cuibul pentru weekend. Am plecat de acasă cu mult entuziasm știind că urmează să întâlnesc prietenii mei frumoși, izolați într-o cabană ascunsă-n munte și o să ne minunăm de frumusețea conversațiilor, gesturilor, jocurilor, cântecelor.
Pe drum, prin Lepșa vedem fum mult în stânga drumului. Dintr-o mașină. Oprim.
Văd băieții cu lopețile în mână, parcă antrenați la SMURD, dau la lopată și scot omul din zăpadă cu o rapiditate de care sigur a rămas impresionat. Eu am fost!
Există un loc magic unde te lepezi de oraș. E locul unde lași mașina, legi șireturile bocancilor, iei rucsacul, verifici colțarii, frontala, numărăm câți suntem și începe muntele să ne tragă-n sus. Din momentul acela încep resursele să intre în acțiune.
Corpul…
În prima jumătate de oră corpul meu se poartă de parcă e în colaps. Inima pompează ca nebuna, mușchii se freacă la ochi parcă treziți din somn, intră în panică speriați că sunt puși la treabă, respirația țipă ca la un film de groază.
Mintea…
Intră-n acțiune și zice” – E normal, hai dragă corp, poți să o duci mult!! “
Spiritul…
El abia așteaptă să simtă pădurea, să se ancoreze în pietre și frunze ca niște rădăcini pornite din tălpi către miezul muntelui. Abia așteaptă să se conecteze la zâmbetele oamenilor din jur, să-i crească ramuri cu care să ajungă în miezul sufletului fiecărui om în parte.
Ora 15.30. Despre drumul spre cabană știu doar că o să dureze vreo 4 ore și că Tiby a ales drumul cel ușor. După 10 minute îmi pun colțarii, nu-mi place lipsa de control a tălpilor. Corpul zice…mai bine-i pe canapea citind ceva…. Mintea și spiritul nu-s de acord. Îl încurajează să aibă încredere, să se lase tras spre punctul arătat în departe… “acolo e cabana…” Mă uit în spate, e Cristi ce asigură spatele șirului de oameni, vorbește puțin și conferă mult echilibru și siguranță.
Pe drum întâlnim un grup de copii deșirați pe coama muntelui, pe lângă ei părem echipați până-n dinți. Nu știu cum de-a reușit cel cu cizme galbene să nu-și rupă gâtul. Îi vad privirea lui Tiby către ei, parcă i-ar certa și ajuta în același timp. Le duce grija.
Corpul ma anunță că a obosit si are nevoie de ajutor. Cum dulciuri nu am îmi iau energie de la stelele ce se văd cu frontala stinsă printre ramuri de copac. Mintea vrea să fie șef! Îi place controlul și începe să calculeze…mai avem 4 curbe de nivel pieptiș, asta înseamnă la greutatea și ritmul de mers încă 1 oră și 15 minute. E ok! Pot!
Parcă aud un câine lătrând. Nu e!
O aud pe Mariana… Se vede cabana!!! Știu din Ciucaș și Piatra Singuratica că dacă vezi cabana nu înseamnă că e gata. Rog muntele să mă mai tragă, ajung pe culme și nu-mi vine să cred. Cabana-i e la 30 de metri de mine. Așa aproape! Îmi pregătisem mintea pentru departe.
Adina îmi ia bețele, Ana rucsacul, ajutorul lor îmi face bine.
Mă așez în cabană pe bancă lângă Mariana. Mi-e foame și știu că și ei îi este. Trece cabanierul prin fața noastră, Mariana țâșnește în picioare țipând “Ne e foame!! “. Cabanierul parcă nu aude, în două trei minute trece iar… mai rapid și mai sus” Ne e foooame!! “. Mariana e unul dintre cei mai buni oameni pe care îi cunosc eu. Îți fac cunoștință cu ea, dar nu când îi e foame!! :)))
Pliscurile noastre de Albatroși înfometați tac doar când avem lingurile pline. Cântăm puțin, apoi în sac la reîncărcat bateriile pentru mâine.
Îmi place mult muntele, iubesc pădurea și mi-e frică de vârfuri.
Îmi este arătat un vârf golaș și alb în departare. Îl cheamă Suru. Mintea mea zice că nu e vorba despre el, ci doar despre un pas în fața celuilalt. Mă uit rar cu juma’ de ochi, de parcă dacă nu-l văd nu o să-mi dau seama ca au fost făcuți prea puțini pași spre el. Mă încurajează Mariana, pare că are mai multă încredere în mine decât am eu. Încep să văd vântul și ca să nu fug înapoi mă fac prieten cu el. În mănușile alea cumpărate din frică de frig am pliculețe minune calde. Le caut, le strâng cu degetele spunând “Mulțumesc Secret Santa! “.
Cineva mă îndeamnă să renunț, să dau drumul corzii ce mă trage-n sus. Nu pot. Aș dezamăgi și nu vreau. Mai sunt și alții cărora le e greu urcușul și nu zic nimic, nu se plâng.
Mă încurajează prezența Anei. E zâmbitoare și încrezătoare.
Până la urmă spiritul e resursa care mă împinge să văd plăcuța din vârful Surului. Dau mâna cu el, câteva poze și încep să zbor la vale, ca un “alter ego”.
La vale-i ușor!
Din când în când fac câte o poză Surului parcă să-mi confirm că am fost acolo.
La cabană ne așteaptă o zeamă caldă și doar minunea din farfurie îmi oprește vorbăria. Vorbesc mult semn că am intrat iar în zona de comfort.
Seara facem petrecere. De fapt ăsta-i motivul întâlnirii noastre, sărbătorim 4 January Girls și încă un băiat. Petrecere fără tort și “La mulți ani” nu merge. Aduc prajitura minusculă urcată de Adi la cabană, o împărțim microscopic fără să știu că urmează să vină de la bucătărie un gigant tort Tiramisu făcut de Ioana, fata cabanierului. Ea e cea căreia i-am mulțumit de multe ori în gând pentru efortul de a sta la bucătărie pentru noi.
Excelent Tiramisu!
O informație ce nu mi-a trecut prin cap vreodată este faptul ca Tiramisu se traduce cumva. Era prăjitura servită în bordelurile din zona Veneției și s-ar traduce cu “Trage-mă-n sus” sau “Ridica-mă“.
Se potriveste perfect pe munte. Este forța invizibilă cu care vârful muntelui te trage să dai mâna cu el….. și energia necesară care ajută spiritul să ridice corpul până la finalul călătoriei.
Autor: Adela
