Regimentul 12… “Sardinele râse” – Piatra Singuratică, 29 Noiembrie – 1 Decembrie 2019


Articole, slide / luni, decembrie 9th, 2019

Da!!! Suntem ocupați! Așa am fost chemat la datorie în weekendul cu 1 Decembrie. Plecat-am 12, din toate colțurile țării, să ne adunăm în a cuceri un punct strategic din inima inamicului. Ne-a grupat Mariana, strategul regimentului. Și trebuia să ne întâlnim în Focșani, undeva în întuneric, în spatele unei parcări, să ne regrupăm, să facem strategia de atac și să mutăm armamentul. Ajungem târziu, eram așteptați, oamenii erau veseli, dar vine și prima veste proastă: George, psihologul regimentului, a fost capturat, nu mai ajunge. Aia e!!!

Vorbim codat, cei din jurul nostru înțeleg că mergem la munte pentru distracție, nu e așa, era serios, punctul strategic era proprietatea unor maghiari. Primim informații noi și ne regrupam în spatele bisericii catolice, în Bălan. Înaintea urcării, căpitanul Tiby cere o licoare rece din teritoriul inamic. Cineva trebuia sa rezolve asta. Intru, dar nu zic nimic, nu vreau sa fiu depistat. Iau o licoare locală, nu vreau sa fiu descifrat. Offf, am scăpat, am rezolvat, a fost pe-aproape. Era deja a doua oară când puteam rata expediția. Pe drum, camaradul meu, Adela, doctorul regimentului, mi-a zis că am două opțiuni: să rămân acasă, să-mi tratez problemele halucinatorii, sau să fim camarazi, să facem totul împreună, mai ales atunci când nu suntem de acord asupra unei strategii. Da, asta e pedeapsa perfectă a unui camarad, de câte ori ne contrazicem să facem totul împreună.

Da!!! Suntem ocupați! Plecăm din Focșani către Bălan în mașina fotografului regimentului, Dragoș. El este atent la fiecare cuvânt pe care-l rostește, e ca un bucătar care își măsoară fiecare ingredient înainte să-l pună în poate cea mai bună mâncare gustata. După ce am petrecut 5 ore de conversație, eu așa am simțit, am mâncat la 2 stele Michelin, fără rezervare…

Ne-am regrupat, în sfârșit suntem toți. Cristi, purtătorul de steag, a venit cu Evelina, începătoare din regimentului nostru și Oly, sniper-ul regimentului. Din Brașov, au sosit Mihai, cartograful regimentul, Ana dactilograful regimentului și Kiri, omul din interior, spionul nostru, cel care a dezvăluit această informație că “Da!!! Suntem ocupați.” Și motivul pentru care ne am adunat.

Da!!! Suntem ocupați. Ne echipăm, fiecare își verifica ranița și începem urcarea, ne punem frontalele și pășim… Din 15 minute în 15 minute ne oprim, stingem luminile, ne regrupăm. Suntem 10 sau 11, nu mai știm sigur. E întuneric, nu avem timp de numărat. Dacă cineva a căzut, îl recuperam mâine, pe lumină – acum grupul e important. Suntem 10, suntem 11, nici nu mă uit în spate, nu număr, mi-e frică. Unul din noi e posibil să lipsească, dar o să vedem sus, poate o sa ne ajungă din urmă…

"... așa zgomot în teritoriul inamic: Cling!!! Cling!!!"

Ana are numele de cod Pilot. În ultima expediție avionul ei a fost avariat, dar a înțeles că ea pilotează avionul și nu invers. De atunci zboară parcă mai sus, mai lin, mai curajos. Am elucidat misterul, ea lipsea, urma sa ia avionul și să se parașuteze fix în fața noastră când ajungeam la cabană. Așa s-a și întâmplat: când am ajuns acolo ea era deja strigând “SUNTEM 11”. Perfect, am urcat toți, nu am pierdut pe nimeni! După două ore ne puteam acum relaxa. Mâncăm ceva repede pentru că e frig, doar șunca rezistă… Spionul plusează, că sa ne arate ca suntem în siguranță scoate o sonerie de bicicleta și o lovește: Cling!!!! Cling!!! Asta înseamnă ca putem bea ceva! Căpitanul nu este de acord, își astupă urechile, își întoarce un pic privirea dar ne lasă, el preferă o cana de vin, noi… orice. Spionul plusează din nou, parcă nu-i pasă dacă trăiești sau nu, așa zgomot în teritoriul inamic: Cling!!! Cling!!! Bem ceva între aromat și tareeeee, apoi mergem sa dormim, avem nevoie de odihnă.

Da!!! Suntem ocupați. Ne îndreptăm către somn, punem trei lemne pe foc și facem strategia pentru a doua zi: mergem în recunoaștere, la ora 10 fix, strategul stabilește. Dacă nu respecți ora ești lăsat la vatră. Fiecare se face comod. Apoi…. Incredible… Incredibly…. Incredibil…. Căpitanul scoate o chitară și începe să cânte, asta de la omul cel mai dur pe care îl cunosc, mă rog echilibru perfect între dur și grijă, e dur ca să asculți… El are grijă de tine, te vede. Cântă încet până fiecare adoarme, e ca o “bunică” care îți spune o povață, o poveste, o morală, până adormi. Pe rând camarazii mei se regăsesc într-un cântec și adorm liniștiți. Căpitanul ii adoarme pe toți, le cântă tuturor, apoi lasă chitara jos, încet, sublim, așa cum o mama își lasă pruncul în pătuț în primele zile de viață, așa cum încerci sa lași un fulg de zăpadă fără să-l strivești. Adorm și eu cu o întrebare: CĂPITANULUI CINE ÎI CÂNTĂ!!!???

Da!!! Suntem ocupați! Știu că inamicul are urși antrenați să atace cabanele pline de intruși. Nu pot dormi mai ales acum, când am aflat că au antrenat și un cal. În ultimul raport am aflat că antrenau și câinii. Le dădeau humus expirat și ii lăsau să se lupte până doar unul supraviețuia… Crud. Asta ne-am întrebat toată ziua următoare: cine ar câștiga între un urs și un cal. Încă nu e sigur. Nu am decis. Cred ca asta e mirific, că în acest regiment se poate vorbi despre galaxii și despre nimicuri cu aceeași ardoare.

"Căpitanul scoate o chitară și începe să cânte..."

A doua a zi ne trezim în frig, ceață și apare o nouă veste proastă. Nu mai avem muniție. Trebuie să ne procurăm ceva singuri. Să inventăm…

Plecăm în recunoaștere, iar aici efortul pune stăpânire pe grup și ne regrupăm lângă “Floarea de colț”. Acolo găsim un jurnal ascuns, acest jurnal ne excita simțurile, toți devin prezenți, bucuroși, ar trebui… să scriem… să desenam și uite așa tot grupul vine cu idei. Ne trecem numele în jurnal, și totul e perfect. Egipteni credeau că dacă numele lor este spus, e rostit, vor trăi pentru totdeauna, vor deveni zei. Prin acest jurnal și noi am devenit zei, suntem zei, suntem veșnici…

Da!!! Suntem ocupați! Înainte să plecăm în recunoaștere s-a hotărât că cea mai bună muniție ar fi cea gazoasă. Iar după ce fiecare a inventat cea mai bună armă artizanală gazoasă, am început să punem capcane gazoase prin pădure, fiecare separat, în puncte doar de noi știute. Plecăm câte unul să punem bomba în pădure, iar grupul îl așteaptă pe cel lipsa. Suspans! Oare o să reușească? Oare se mai întoarce? Păstrăm distanța, în caz de accident, dacă se declanșează mirosul, să nu murim pe loc. Și pentru a știi unde se află grupul, fotograful imită o pasăre cu un fluier special primit la un meci de fotbal.

"Plecăm în recunoaștere..."

DA!!!! SUNTEM OCUPAȚI. Întorși la cabană, adunăm mai multă materie primă pentru bombele gazoase, începem antrenamentul și fiecare dă tot ce e mai bun în el. Între noi nu se simte nimic, pentru ca eram vaccinați împotriva mirosului. Dar dacă intra un inamic în cabană murea în 3 secunde, bomba îi afecta respirația, începea să plângă și să-i curgă sânge din nas. Fetelor din regiment nu le-au ieșit bombele, la ele toate miros a crini, trandafiri și ghiocei.

DA!!! Suntem ocupați. Ne retragem, ne retragem… În cabană, se hotărăște că putem dormi la prânz. Când ne trezim parcă cineva ne-a teleportat în mijlocul iernii. A nins, a nins! Cineva zice că de fiecare dată când un vis de copil întâlnește un gând bun se naște o zână și zânele apoi fac ninsoarea. Multe visuri și gânduri bune am văzut, ningea cu fulgi mari, imenși, era ca și cum ai pune zahăr vanilat peste brazi, peste tot…

La ora 5 fix avem instrucție, aruncăm bulgari de zăpadă în loc de grenade, câteva fesuri cad, zăpada sărută pe fiecare, pe unii pe umăr, pe alții pe frunte. Mă uit către doctor, gelos, măcar zăpada a atins-o pe spate.

Seara știm că inamicul nu poate urca prin zăpadă. Am izbăvit, am câștigat, suntem finaliști, suntem campioni! Scenariul se repetă, ne cântă căpitanul până adormim. Sadhguru spune că somnul e fratele morți. Eu așa vreau să mor, cu zâmbete pe față și în suflet, liniștit și cu voi lângă mine. Așa am murit două nopți, acum nu mai pot muri fără voi…

Vă îmbrățișez pe toți cu drag și vă iubesc…

La mulți ani Kiri, La mulți ani Andrei, La mulți ani România…

Autor: Adi Severin

Fotografie: Dragoș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.