… Bucuria adevărată lasă urme … așa cum lasă avioanele cu reacție urme pe cer … lasă întipărit în suflet un milion de senzații care nu te părăsesc și care atunci când te aștepți mai puțin sau mai ales atunci când simți nevoie de lumină în ochi, aceste senzații apar de pe unde se ascund și îți inundă sufletul din nou cu aceeași bucurie resimțită atunci …
Din nou la școală, de data asta o școală diferită, poate cea mai autentică și cea mai generoasă dintre școli … școala de munte “Hai cu noi pe munte” a Albatroșilor din Galați …
După patru cursuri teoretice și două aplicații practice în Galați și Brăila, fiecare dintre ele pline de informații și lecții de munte prezentate într-un context informal plin de dăruire din partea organizatorilor – cărora le mulțumesc pentru generozitatea cu care împărtășesc din experiența lor, în sfârșit se pleacă în prima tură – în Măcin .
O parte dintre Albatroșii organizatori ai școlii de munte au plecat deja de vineri seară, în timp ce cealaltă parte a lor așteaptă întâlnirea la Bac cu grupul nou pentru a merge împreună spre Măcin.
Sâmbătă … dimineață frumoasă, entuziasm și curiozitate pe chipuri și speranța că week-endul va aduce experiențe noi și frumoase. Ultimul care a ajuns pentru a putea pleca a fost Gogoașă – omul de zăpadă cel mai călător dintre toți, fie vară fie iarnă – mascota albatroșilor – adus cam cu forța de Tania, că se ascunsese pe undeva pe după canapea să doarmă mai mult.
Urcăm pe bac, un share location pe WhatsApp ca să știm încotro ne îndreptăm și … cu Măcinul înainte, zâmbete pe buze, lumina în ochi și vânt în față toată lumea începe să savureze noutatea, iar Galațiul rămâne în urmă.
Un început frumos, o dimineață care promite multe, un soare care contrazice toți meteorologii pesimiști – se merge liniștit la drum spre Greci, iar în compania Adelei totul pare să ia un sens nou, plin de spirit și de viață!
Ajunși la poalele muntelui ne așteptau Mariana, Tiby, Tiger. Atunci când am spus că pe munte trebuie să îți fie teamă nu de urs ci de Mariana … am spus bine … să îți fie teamă că Mariana și Tiby nu sunt cu tine pe munte, să îți dăruiască perspectiva lor, să împărtășească cunoștințele lor și în primul rând sufletul lor…
Ne împart pe echipe, cu indicația să nu ne pierdem din ochi coechipierii și începem urcușul…
Ajungem în poiana în care urmează să campam – tradiționala primire cu șuncă, ceapă și palincă, o scurtă ședință tehnică, după care odată instalată tabără se pleacă la ”cocoț”. Cu o zi înainte Tiby și Tiger pregătiseră pe îndelete, așa că odată ajunși la vechea carieră se poate începe cățărarea și rapelul. Fiecare – care mai temător, care mai curajos, a înfruntat această experiență, încununată la final cu o explozie de bucurie: “WoW … Nu credeam că voi fi vreodată în stare de asta” … şi uite încă o teamă depășită, încă un gol marcat, încă un pas înainte … călăuziți cu grijă de acești minunați albatroși, care cu sufletul au luminat calea, iar cu experiență au ajutat acest “început de zbor” pentru cei noi.
Reîntorși în tabără, se continuă cu orientarea organizată de Krisu și George – printre posturi de orientare și picături de ploaie, busole, curiozitate, râsete și emoții…
… se apropie seara …
O ploaie binecuvântată ne invită la o pauză în corturi – ne oferă ocazia intrării într-o nouă dimensiune a zilei – un moment de reflecție în solitudine, o conversație de suflet sau poate o glumă și câteva râsete …
Treptat, ploaia se liniștește – aprindem focul – care ne acompaniază seara și ne luminează sufletele – iată-ne la foc cu cântece, râsete și voie bună, întovărășiți toată seara de un ied rătăcit de turmă și de câinele stânei – paza lui!
Când întunericul a cuprins tabăra se pleacă în tura de noapte cu Tania și Cristi – la început puțin neîncrezători, dar la întoarcere fascinați și entuziasmați de pădure, stele și poveștile lui Cristi – pentru cunoscători – mă voi îngrijora mereu când voi vedea un om intrând într-un restaurant, pentru că știu că e un om mort, dar mai ales nu voi comanda niciodată carne de albatros.
Noaptea se adâncește printre râsete și voie bune, focul moare lent iar tăcerea se așterne printre corturi și în suflete: împlinire și liniște – cam asta se resimte – dar mai ales o imensă bucurie!
Duminică dimineață mă apropii de vatră de foc să-mi încălzesc în cenușa rămasă caldă decuseară apa pentru un nes – e devreme – abia se luminează de ziua – ciripiturile păsărilor care se trezesc îmi fac companie, iar peisajul mă emoționează – ținuți în brațe de munții Măcinului împăduriți și pictați de nuanțe de verde și cenușiul pietrei din față în depărtare se afișează limpede tot Greciul în câmpie alintat de deasupra de un nor imens de ceaţă …
Încet răsare soarele, care mă binecuvântează încă o dată cu razele lui calde de răsărit … încă un dar …
Treptat, toată lumea se trezește, iar după un mic dejun împreună – regula Adelei – “nimeni nu mănâncă singur”, se pleacă într-o scurtă tură înainte de reîntoarcerea în Galați.
Și când s-au “ dezlegat noduri” ca o introspecție finală, și fiecare a confesat propria percepție și trăire despre aceste două zile în Măcin, a fost un moment emoționant: cineva a avut o lacrimă de dăruit, cineva a împlinit mai multe dorințe din “ life bucket’s list”, cineva a regăsit o nouă dimensiune a familiei – Tania și minunată ei familie – deliciul tuturor și cineva – Tiger – cu ochii plini de imagini orientale, cu nisip din Vietnam în sandale, abia întors din lungi călătorii în diferite fantastice colțuri de lume cu emoție confesează acasă e printre albatroșii …
În drum spre casă oprim pe la cofetărie în Greci pentru o prăjitură delicioasă – tradiție Albatros.
Nu cred că pot cuprinde în cuvinte entuziasmul tuturor după această minunată experiență! A fost o călătorie care a reunit mai multe dimensiuni interioare și exterioare, care au vibrat pe aceeași frecvență, că o explorare a sinelui amplificată de o redescoperire a naturii și a celor din jur ce își doresc același tip de vibrație
Între timp în Galați timpul trece parcă mai lent iar noi suntem în așteptarea ultimei aplicații a școlii de munte, cea din Ciucaș.
Gruparea se vineri seară la Turnul de televiziune cam pe la 18.30-19.00. S e pleacă cu entuziasm: în mașină se aduc cântece de munte și este multă voie bună. Ajungem la Muntele Roșu in jur de ora 23:00.
Tiby și Chiri, aflați deja acolo coboară să ne întâmpine. La Muntele Roșu se fac pregătiri locale – se pare că a două zi urmează să fie Sărbătoarea Bujorului de munte – a rododendronului.
Urcăm pe timp de noapte cu frontale pe cap și rucsacii în spinare, e umezeală și aerul proaspăt ne asaltă simțurile și ne trezește – zilele precedente plouase așa că totul era umed, inclusiv iarba pe care călcam.
Ajunși la refugiu avem în sfârșit plăcerea să îl cunoaștem pe Fane, gazda noastră, drag prieten al albatroșilor despre care auzisem deja multe din Măcin.
Muntele, învesmântat de pădure cu covor de ierburi proaspete și flori, îmbăiat într-un amestec de miresme divine, acoperit de o boltă de stele fără număr devine catedrala noastră, ne acceptă și ne dăruiește sacralitatea sa.
Lemnele trosnesc zgomotos în foc, văpăi de scântei se înaltă să se unească cu stelele – iar în timp ce noi așezam corturile Chiri și Tiby ne cântă de munte…
Ne așezam în jurul focului bucuroși că am ajuns cu liniște în suflete în Rai.
Dimineață mă trezesc și aprind focul – Cristi – un nou albatros mă ajută cu încântare. Pregătim cafeaua -savoarea ei în aerul proaspăt al dimineții nu are termen de comparație.
La indicația gazdei noastre urcăm în spatele refugiului pentru a vedea răsăritul – și-ntr-adevăr am senzația din nou că am pășit încet, încet într-o altă dimensiune – acolo unde mă regăsesc completă, totală și naturală. Realizez că mă regăsesc “acasă”!
Ne întoarcem printre corturi lângă foc, și încet, încet poiana se întoarce la viață. Cafea, mic dejun, ședința tehnică, plecarea în tură. În tabăra rămân doar copii cu gazdă. Grupul se îndreaptă spre vârful Ciucaș pe un traseu deja bine la punct de organizatorii școlii de munte, în timp ce eu şi Teo, din păcate fiind “cu nevoi speciale” datorate unor dificultăți fizice de moment, întrucât nu ne putem aventura pe traseul lung, facem o tură alternativă, mai scurtă, să întâlnim grupul sus la Cabana Ciucaș.
Ne strecurăm pe poteci de pădure acompaniați de umbre și lumină, foșnete de frunze și trosnete de crengi sub bocanci și de susuratul unui pârau în trecere și el pe acolo…
Ajunși la cabană îi așteptăm pe cei din grup curioși să aflăm cum a fost pe vârf. După o vreme ajung entuziaști și plini de entuziasm și cu povestiri despre traseul lor printre zâmbete roz de rododendroni și bătaie cu zăpada (în iunie) pe vârful Ciucaș!
La întoarcere fiecare se cufundă în sine metabolizând frumusețile noii experiențe – se schimbă păreri și zâmbete.
Spre seară toți se mobilizează. Tiby schimbă tricolorul de pe acoperișul refugiului întrucât cel vechi era zdrențuit de intemperii. Se face focul și împreună pregătim cina … ciorbă de pește la ceaun. Pe măsură ce trece timpul, așteptarea și pofta cresc! Gazda noastră se dovedește un om de spirit si de caracter. Ne face o plăcută companie pe toată durata șederii noastre fiind tot timpul atent să ne sprijine cu ce e necesar.
În sfârșit totul e gata, cu cântece și trosnituri de lemne, cu ochii înlăcrimați de la fum … si bucurie se savurează cina.
Pe măsură ce seara trece, încântarea crește, iar senzația de apartenență sa amplifică.
A două zi e plecarea – toată lumea se trezește – cafea, mic dejun, glume și râsete, corturi strânse și amintiri imprimate în suflet definitiv.
„Hai cu noi pe munte!” se oprește aici, dar “zborul” abia acum începe. Pășind în drum spre baza muntelui, citesc în ochii tuturor o lumină “nouă”, de inițiere, de bucurie și împlinire. Și mă invadează din nou sentimentul că albatroșii aceștia îmi sunt tare dragi și că nu-i poți decât sa îi iubești odată ce ajungi să îi cunoști.
Nu știu dacă voi ajunge să le redau ceea ce mi-au dăruit, dar sper … şi mai ales îmi doresc că ei să știe că au un loc special în sufletul meu!
Cu drag pentru albatroși,
Olimpia Mirela
