În drum spre Galați dinspre Iași, prinși în conversații despre cum a fost orientarea în pădurea Bârnova, alternate de amintiri depănate de Mariana și Tiby și de traficul haotic și de nebunia străzilor, aud cum mi se spune povestea tricoului de albatros… Înțeleg clar ce nu e. Nu e gratis, nu e fără efort și, sigur, nu e garantat… Aud povestiri despre cât și l-au dorit unii și înțeleg ce înseamnă pentru ei:  mai mult decât o recunoaștere, este într-un final, o inițiere, “este o acceptare de albatros”, un a dărui și a primi.

În mașină, ca de obicei, cântece de munte… Închid ochii și mă revăd cu doar două zile în urmă… și cu o pădure mai săracă…

Vineri, 12 octombrie, 6.00… Adunarea la turn… Care mai devreme care mai târziu, care nu are geacă, care uită mâncarea acasă. Dar e ok, totul se rezolvă – suntem albatroși.

După câteva ore ajungem la marginea pădurii de lângă Iași, lăsându-ne furați de culorile toamnei, de parfumurile variatelor specii de fagi, tei, stejari, etc., de parfum de scoarță umedă și frunze care ne învăluiau cu un bun venit amețitor…

Am întâlnit câțiva alți participanți la orientare, și iată-ne, deja, în pădure în echipe de câte trei, ca pentru începători. Cu câteva indicații preliminare de la Tiby despre orientarea cu busola, despre cum nordezi o hartă, azimut și multe altele, pășim grăbiți în traseul pentru începători.

Și așa începe totul. Eu, cu doar câteva ore înainte mai săracă de o pădure, începeam să mă îmbogățesc, cu fiecare pas adunăm în suflet și în memorie imagini, culori și mirosuri din ceea ce avea să devină pădurea mea de suflet.

Mergem cu pași repezi, cu George-Tarantino (pentru cunoscători) și Teo, în căutarea posturilor. Întâlnim prin pădure: alte echipe în grabă către posturi și frumos, căruțași care fericiți ne povestesc că uite ai un post ici și altul colea, șoricei minusculi… Și concurenți venind din direcția opusă și întrebând „De la ce post vii?”. Tu de acolo: „73”. Și el: „Și eu tot de la 73!”. Și îmi spun – ok, aici funcționează alte legi ale fizicii! 

Descopăr că e adevărat! Ne oprim între un post și altul, între cărări, dosuri presărate de cele mai variate culori de frunze și scoarță, de la ruginiu, la galben de o infinitate de nuanțe și puțin verde târziu. E liniște și lumina filtrează mieriu printre coamele copacilor tomnatici… Cred că divinul s-a născut aici. Mă înfoiară liniștea cu care se petrec frunzele cu conștiința că și-au îndeplinit misiunea… E o binecuvântare sacră  care se strecoară în suflet… Și o simți ca pe un privilegiu, ca pe o împăcare mult râvnită.

Plecăm din nou, și, după minunate poteci line de frunziș și ramuri, ne întoarcem cu toate posturile luate… și mai bogați cu o pădure. Aici, ne întoarcem la realitate… Gazda noastră care la început mi se păruse puțin “înțepată”, confirmă prima impresie. Noi vrem să plecăm în traseul pentru avansați, dar el ne avertizează că vrea să strângă posturile. Că, vezi, nu vrea să ne aștepte până seara! Norocul nostru, însă – Nea Ilie zice “Lasă mă, că îi adun eu!”. Evident se referă la noi… Plecăm… Din nou pădurea, cu noi senzații și noi percepții! Traseul mai lung, plin de lecții despre orientare și din nou ne facem plinul de amintiri de toamnă… Ne reîntoarcem spre surpriza și satisfacția gazdei cu toate posturile luate – aveam să descopăr, după cum s-a demonstrat că este, o persoană generoasă, primitoare și dornică să dăruiască din învățăturile lui. 

În sfârșit, ne întoarcem să campăm în curtea gazdei noastre la margine de pădure: corturi, foc, acorduri de chitară, cântece, mâncare și râsete, Lăbuș, vreo trei pisici și câțiva șoricei… Tiby pregătește un traseu de noapte. Se oferă toți în grup. Nea Ilie, la foc, amestecă de zor în ceaunul cu fasole. Se cântă…

Plecăm în orientarea de noapte: busole, beznă, frontale, drum, pădure, posturi, un milion de sfaturi și mult entuziasm și râsete! Câteva descrieri ale posturilor și hai… din nou în pădure, de data asta noaptea! Plecare cu aventuri… Puțină confuzie, tocmai destulă ca să presară sare și piper aventurii, și, iată că unii caută postul 2 cu bornele… avându-l în față ochilor! În fine… Plecăm de la borne să căutăm bornele, uite borna, nu e borna!

Într-un final ne regăsim cu veselie, noi lecții și parfumuri nocturne și proaspete de pădure, ne întoarcem lângă foc și… ghici ce? Tocmai în noaptea asta toamna a decis să își spună cuvântul: printre acorduri de chitară, glume, sub cerul marcat de Calea Lactee și plin de constelații la mii de ani lumina depărtare, coboară un maiestuos covor de brumă… Mii de ace luminoase… Termometrul și barometrul au decis să ne sfideze. Mă gândesc, noroc totuși că suntem cu corturile!

Dar, remarcabil, răceala și limpezimea nopții, mi-a fost călăuză: am început să număr câte stele au locurile în care “zburăm” cu albatroșii – o  noapte întreagă, multe lemne și un cer albastru, rece și catifelat nu mi-au ajuns… Stele au rămas încă de numărat…

Duminică, ultima orientare, la care, din păcate, eu nu am participat, dar din care toți albatroșii au revenit cu frumoase povestiri, fiecare întâlnind una dintre propriile temeri pe poteci și înfruntând-o, au pășit conștienți un alt prag.

A urmat premierea, fiecare după cât a dăruit, dar cu toții mai bogați cu o pădure, eu cu bucuria de a fi regăsit o dimensiune a naturii de mult râvnită.

………

Redeschid ochii, încă în mașină, printre cântece de munte, încă în drum spre Galați, cu pădurea în suflet și cu bucuria că o persoană deosebit de specială nu și-a pierdut speranța și răbdarea timp de mulți ani spunându-mi aproape săptămână de săptămână “hai cu noi pe munte”…

Nu voi spune “dă-mi și mie un tricou”, dar mi-am propus ca într-o zi să am și eu unul…    

Cu drag pentru albatroși, pădure și toamnă… din pădurea Bârnova.

Olimpia Mirela