Printre pietre și stânci, în Retezat


Articole, slide / duminică, octombrie 21st, 2018

Partea I – Până acolo,…

Retezat? Departe? Bineînțeles. Dar nu e ca și cum ar fi de partea cealaltă a lumii. Deși uneori așa pare atunci când te abia te târâi pe așa zisele drumuri ale patriei. Dar îți faci timp, te încarci cu multă răbdare și voie bună, dacă vrei neapărat să ajungi tocmai acolo, sau chiar mai departe.

După intense deliberări cu viitorii tovarăși de drum, am stabilit data expediției pentru 21-24 Septembrie. Formația completă, finală, a fost compusă din Mariana, Krisu, Alina, Lili, Ana, Mihai, Chiri, Ziby și eu – d’oh (doar nu era ca să lipsească chiar Tarantino din propriul film, deși era cât se poate de posibil).

Așadar urma să plecăm vineri cât se poate de dimineață (bine, 08:00 nu e chiar „cât se poate de dimineață”), să trecem în Transilvania pe la Lepșa, să-l luăm pe Chiri din Brașov si apoi să-i dăm bice tot către vest. Și așa am și făcut – după escale la Sibiu, peripeții căutând un loc unde să mâncăm și căutându-ne pe noi între noi, am ajuns într-un final în Țara Hațegului.

Am uitat să menționez, deși de acum este deja evident, că urma să abordăm Retezatul dinspre nord. Asta înseamnă că, ieșind de pe A1, la Simeria, pe E79, am mers până la Ohaba de sub Piatră (spre Petroșani), apoi am făcut dreapta pe DJ667A, pe care am mers până în Cârnic. Drumul este asfaltat până la ieșirea din Nucșoara (și destul de OK), apoi este continuat până în Cârnic cu drum cu piatră (care este la rândul lui abordabil). La Cârnic se găsește Cabana Cascada, precum și alte cabane și pensiuni. Spații de parcare se găsesc atât plătite, precum și gratuite – pe marginea drumului (deși nu e tocmai recomandat) și în spații amenajate (urcând către munte, la ieșirea din Cârnic).

Am ajuns, deci, la 19:00 în Cârnic. Ne-am echipat și în 20 de minute am început urcușul spre Cabana Pietrele (numele se va dovedi cât se poate de potrivit), destinația noastră si base-camp pentru trei nopți. Traseul este marcat cu dungă albastră (care pornește de fapt de la Ohaba Mare, traversează Masivul pe axa nord-sud, apoi se termină tocmai la Câmpu lui Neag, hăt la sud). Drumul nu este practicabil decât cu 4×4 sau tractor datorită stâncilor foarte mari încastrate în drum, stânci ce au fost un sneak preview la laitmotivul întregii ture și a întregului Retezat, de ce nu. În două ore și după aproape 600m diferență de nivel totală în urcare, am ajuns la cabană, la 1480m.

Cabana este de fapt un ansamblu de structuri împrăștiate pe o suprafață destul de întinsă, de o parte și de alta a pârâului ce curge prin vale. Punctele principale sunt sala de mese și cabana propriu zisă (unde am fost noi cazați), dar pe lângă acestea mai sunt și alte căbănuțe mai mici (probabil vreo 10?) și tot felul de hambare plus punctul Salvamont și al Administrației Parcului.

După cazare și mâncare, ne-am împărțit pe camere: sforăitori și silențioși. Ghiciți în ce categorie am căzut eu? Dar a fost bine – nu numai că nu am auzit nimic din simfoniile colegilor de cameră, dar s-a întâmplat și ca la noi să fie monopolizat tot alcoolul (de care nu ne-am atins decât puțin – a doua zi avem traseu greu – ahem, Mariana). À votre santé!

La drum!

Partea a II-a – …pe munți și peste lacuri,…

Ce plănuisem pentru cele două zile din Retezat? Pentru a vedea cât mai mult, am dorit să facem două trasee care să nu se suprapună și să fie circulare. Spre norocul nostru, dispunerea muntelui este cu creasta principală pe axa est-vest și cu văi multiple și paralele între ele și perpendiculare pe creastă, în porțiunea nordică. Asta înseamnă că se putea urca pe o vale sau un picior de munte, atinsă creasta apoi revenit pe o vale paralelă înapoi. Ce plănuisem, deci:

Ziua 1:

  • De la cabană, urcat direct pe culmea Lolaia (dungă galbenă);
  • Continuat pe culme, întâlnind pe rând Vf. Lolaia Nord, Vf. Lolaia Sud, Vf. Retezat – 2482m (dungă galbenă);
  • De pe Vf.Retezat, coborât în Șaua Retezat, apoi urcat către Vf. Bucura – 2433m (dungă galbenă/dungă roșie);
  • De pe Vf.Bucura, coborât spre Lacul Bucura, pe la Poarta Bucurei (dungă galbenă);
  • Pe malul lacului, spre Refugiul Salvamont Bucura (cerc roșu);
  • Urcare spre Curmătura Bucurei (dungă albastră);
  • Coborât în Valea Pietrele de pe Curmătură, apoi tot pe vale până la cabană (dungă albastră);
  • Estimat: 15,3km, 1345m diferență totală de nivel în urcare, 8-9 ore.

Ziua 2:

  • De la cabană, urcare pe Valea Rea (triunghi galben), până la Tăurile din Valea Rea;
  • De la Tăuri, urcat mai departe până în Șaua Pelegii (triunghi galben/cruce roșie);
  • Din șa, dreapta către Vf. Peleaga, 2509m (triunghi galben/dungă roșie);
  • Coborât înapoi în Șaua Pelegii și continuat înainte spre Vf. Păpușa, 2508m (triunghi galben/dungă roșie);
  • Coborâre spre est, către Șaua Vf. Mare (dungă roșie);
  • Din Șaua Vf. Mare, coborât pe la Porțile Închise, către lacul Galeș, apoi tot pe valea Galeșului până la cabană (triunghi roșu).
  • Estimat: 16.7km, 1728m diferență totală de nivel urcare, 9-10 ore.

La sugestia Marianei am inversat însă ordinea zilelor – am ajuns astfel să facem tura mai grea, cu atingerea vârfului Peleaga, în prima zi. Nu cred că mai are rost să spun de acum că orice estimare a timpului a fost total pe lângă – asta pare să fie caracteristica principală a turelor pe care le tot planific. Dar să începem cu noua primă zi.

Am plecat la 07:40, după ce ne-am ghiftuit (unii, cel puțin) la micul dejun (am avut și de unde să alegem: trei feluri de omletă, virșli, dulceață, unt, ouă – toate servite cu eficiență și prompt). Pe o porțiune de câteva sute de metri, traseul de triunghi galben se suprapune cu cel de triunghi roșu, triunghi albastru și dungă albastră, dar curând se separă de acestea. Prima porțiune, prin pădure, până să intrăm efectiv pe Valea Rea, dar și după, s-a remarcat prin contrastul puternic dintre mușchi, ierburi joase (de nuanțe variate de verde) și stâncile uriașe ce se ițeau ici și acolo. Pietre, pietre peste tot – mari (mereu găseai una mai mare decât cea anterior văzută) și mici (peste care călcam). Fusesem avertizat că prin Retezat sunt pietre multe, dar parcă asta era prea de tot.

Urcând pe firul apei, pe Valea Rea

După un urcuș mai pieptiș, am intrat pe Valea Rea, pe care am continuat, ba pe firul apei (care avea destul volum), ba mai pe lângă, până am ieșit din pădure și am dat de primul jnepeniș. De aici deja aveam o vedere mai bună a urcușului ce ne aștepta. În dreapta aveam Vf. Pietrele, iar în stânga, puțin mai la sud și chiar mai sus, Vf. (hah!) Valea Rea. Platoul pe care se aflau Tăurile ne bloca vederea vârfurilor Peleaga și Păpușa.

Am ajuns la primul tău, Tăul Mutătorii, la 10:20. Aici am făcut o mică pauză, am mai mâncat câte ceva sau altceva și am admirat lacul. Spre deosebire de cele văzute în Făgăraș, părea mult mai curat – în sensul că nu avea prea multă vegetație, alge și viețuitoare în el. Probabil că asta se datorează și perioadei mai târzii din an și a temperaturii mai scăzute, dar cred că ar trebui să-l văd mai în vară pentru a-mi face o idee mai bună. Probabil că avea un metru și ceva în cel mai adânc punct.

Tăul Mutătorii

De pe platoul tăurilor putea vedea aproape toată zona de creastă pe care urma să o parcurgem – Șaua Pelegii, Vf. Peleaga, Vf. Păpușa și o parte din drumul către Șaua Vf. Mare. La dreapta de Vf. Peleaga, pe culmea Pietrele, se ridică impunătorii colți ai Pelegii, măcinați de trecerea timpului.

Continuând pe triunghi galben (care, apropos a fost destul de bine marcat până acum) și cruce roșie, am trecut pe lângă Tăul cu Pietriș, care era aproape uscat și plin de, ghici ce, pietr(iș), apoi am dat de ditamai grohotișul. Probabil că acesta nu este tocmai termenul corect pentru că, de fapt, așa zisul grohotiș era format din roci masive, fiecare cântărind cel puțin o tonă sau dacă nu câteva sute de kilograme. Pentru acei dintre noi care iubesc să țopăie de pe o piatră pe alta, a fost o bucurie, chit că urcam la deal. Grohotișul ne-a însoțit o buna parte din drum, până în Șaua Pelegii (2285m), unde am ajuns după aproape 4 ore de la plecare. Aici nu am stat prea mult pe gânduri și am pornit mai departe.

Printre și peste pietre, urcând către Șaua Pelegii

După ce ne-am întins destul de mult, ca și grup, pe urcuș, ne-am regrupat, într-un final, pe Vf. Peleaga pe la 12:30. Urcarea nu a fost dificilă – nu este nevoie de ajutorul mâinilor, nu există zone dubioase – doar urcuș constant. La 2509 de metri ne-am întâlnit cu un grup mare și animat de moldoveni care vorbeau, glumeau, dormeau(!), dar mai presus de toate, erau într-o misiune de a atinge și a documenta toate cele 13 vârfuri de peste 2500m din România. Mult succes lor!

De acolo, de sus, am avut o vedere superbă asupra întregului masiv – la vest, în vale, aveam Lacul Bucura. Dincolo de el, Vf. Bucura și chiar mai departe Vf. Retezat. De partea cealaltă, înspre est, mai întâi avem lacul Ghimpele și apoi Vf. Păpușa, urmat de Vf. Mare. Departe de tot se distingea Parângul. Deși am avut noroc de vreme frumoasă, care ne-a permis să avem parte de asemenea priveliști, atât de sus, vântul bătea destul de tare iar norii ne tot amenințau, pentru ca apoi să bată în retragere.

Pozând pe Vf. Peleaga...

După coborârea înapoi în Șaua Pelegii, urcarea a început din nou, spre Vf. Păpușa. Urcarea s-a făcut în mare parte pe un grohotiș cu pietre ba masive, ba mai mici. Nu foarte problematic dacă știi cum să calci, dar destul de diferit față de urcarea anterioară. Marcajul (cruce galbenă) e greu de urmărit, dacă vrei să mergi exact pe potecă dar altfel știi că trebuie să ajungi sus și nu e mare lucru să găsești cărări alternative.

Am atins vârful la 14:15. Ne-am regăsit din nou cu grupul întâlnit mai devreme, precum și cu altul. Cineva, întrebându-ne pe unde coborâm și aflând, ne-a recomandat să căutăm Tăul dintre Brazi. Marcat și reținut. Ne-am regrupat și, din cauză că vântul bătea destul de tare, am început repede coborârea pe dungă roșie.

Spre Vf. Păpușa, pe pietre

Destul de abrupt, dar o perioadă a fost bine. Asta până am dat de o zonă cu lanț – Spălătura Păpușii (2406m). Aici era o șufă ruginită, înnodată și scorojită, cu lițe subțiri și ascuțite care ieșeau în afară în dreptul nodurilor. Colac peste pupăză, coborârea nu era tocmai ușoară, cel puțin pentru unii dintre noi. Pe când ne străduiam să trecem cu toții, un domn dintr-un grup ce urca ne-a recomandat să evităm să mergem spre Porțile Închise și să coborâm pe acolo, dacă ne chinuim atât la lanțul acela. Am acceptat recomandarea lui și, după ce am trecut cu toții, ajunși în prima șa, am început să coborâm spre platoul Tăurilor din Valea Rea, cu scopul de a ajunge în Șaua Zănoagele Galeșului și pe marcaj cruce roșie.

Coborârea nu a fost tocmai grea, iar pe drum am întâlnit momâi, semn că, deși nemarcat, traseul era frecventat. Astfel, am traversat zone cu pietre sau am mers pe poteci de animale. Am ajuns în șa la 16:10. Deja știam că suntem mult în întârziere (de unde 10 ore tot traseul?), iar de ajuns, vom ajunge pe la 19-20. Plus că, văzând de aici Șaua Vf. Mare și Porțile Închise, care păreau destul de inaccesibile și abrupte, am căzut cu toții de acord că decizia luată a fost cea mai bună – coborârea pe acolo ar fi adăugat probabil încă două ore drumului, dacă nu mai mult. A urmat putină ciocăneală cum că Tarantino-n sus și-n jos, dar a fost binemeritată așa că tac chitic.

Spălătura Păpușii

Am coborât pe cruce roșie până la Lacul Galeș, acompaniați pe sub picioare și ba la stânga, ba la dreapta, de pâraie subterane ce se auzeau vuind pe sub pietre, pentru a ieși la iveală în cele din urmă și a se vărsa în lac. Pe mal, un cort. Superbă zonă de campare. Vara trebuie să fie o plăcere totală – munte de jur împrejur iar ca bonus, ditamai scăldătoarea! Și o scăldătoare destul de adâncă, din cât se pare (atenție pentru cei neinițiați în alte înotului). Cam pe acum și-a dat Chiri seama că și-a pierdut bețele de trekking. Am făcut o mică pauză și l-am așteptat să se ducă înapoi să le caute, pentru că era sigur că le lăsase puțin în urmă. Cu toate astea, nu le-a găsit, așa că am continuat.

Ne-am făcut drum prin jnepeniș, coborând pe triunghi roșu, până am intrat în pădure. Cu puțin înainte de a ajunge la intersecția unde triunghiul roșu se separa de cerc roșu, am ieșit de pe marcaj, care era cam rar, poteca nefiind foarte vizibilă și fiind tot felul de alternative. Din cauză că eu îi dădeam tare, să trag grupul după mine ca să ajungem pe lumină, ne-am spart în vreo trei grupuri dar până la urmă ne-am regrupat, după ce unii dintre noi am dat de marcajul cerc roșu, care vine de-a latul văii, iar alții găsiseră traseul corect pe triunghi.

Lacul Galeș

După ce ne-am adunat, am decis să mergem spre Tăul dintre Brazi, de care aflasem mai devreme, și care se află pe marcaj cerc roșu. Ca și lungime și dificultate, de pe hartă, nu părea să fie vreo diferență între cele două rute, care se intersectau din nou, mai la vale. Am găsit lacul la vreo 10 minute de la intersecție. Acesta este într-adevăr altceva, aflat pe un platou mlăștinos și înconjurat de pădure.

Ultima parte a drumului, după ce am ieșit de pe cerc roșu, din nou în triunghi roșu, și apoi până la cabană, a fost destul de stresant – noaptea începea să se strecoare printre brazi și toată lume era extenuată. Am mai tras la deal din când în când, sperând de fiecare dată că acesta este ultimul urcuș. Am mai trecut încă o dată pârâul din Valea Rea și apoi Pietrele. Era să o luăm aiurea (mersi Krisu, Ana și Mihai pentru corecție). Într-un final însă, la 19:40 am ajuns la cabană unde ne aștepta cina binemeritată.

Niște statistici finale pentru prima zi:

  • Distanță totală: 16km;
  • Diferență de nivel totală în urcare: 1492m;
  • Timp total: 12 ore – o eroare de durată de 2-3 ore, care putea fi însă și mai mare.

Niște durate de timp, între diferite puncte:

  • Cabana Pietrele – Tăurile din Valea Rea, 2 ore 40 de minute;
  • Tăurile – Șaua Pelegii, 1 oră și 10 minute (cu pauză);
  • Șaua Pelegii – Vf. Pelega, 1 oră;
  • Vf. Peleaga – Șaua Pelegii, 1 oră;
  • Șaua Pelegii – Vf. Păpușa, 50 de minute;
  • Vf. Păpușa – Șaua Zănoagelor Galeșului, 1 oră 20 de minute;
  • Șaua Zănoagelor – Tăul dintre Brazi, 1 oră 50 de minute;
  • Tăul dintre Brazi – Cabana Pietrele, 1 oră 40 de minute.

Și a fost seară și a fost dimineață…

Din nou la drum!

Partea a III-a – …pe vârfuri retezate…

De data asta am spus să plecăm mai târziu – 08:30 – deși dormiserăm duși toată noaptea, parcă tot nu fusese de ajuns ca să alunge oboseala din ziua precedentă. Am plecat la 08:40 de la cabană. Discutaserăm să ne împărțim în două grupuri – unul dintre grupuri urma să facă traseul propus pentru această zi, celălalt să coboare din Șaua Retezat, pe triunghi albastru, prin Valea Stânișoara. Asta după ce Lili și Alina hotărâseră să rămână la cabană, fiind extenuate.

Încă de la început, am urcat pieptiș. Primul kilometru, până ce am intrat efectiv pe Culmea Loalaia a presupus luarea în altitudine a 200 și oleacă de metri, pe care i-am făcut în fix o oră. Pe drum am întâlnit un măcăleandru care era prea mulțumit să se apropie de noi și să pozeze în diferite posturi.

Din Vf. Ciurila, locul de intrare pe culme, am purces spre Vf. Loalaia Nord. Cam la o treime din distanța dintre cele două se găsește Șaua Ciurila, unde dunga galbenă (bine marcată) se intersectează cu crucea albastră, care pornește din Complexul Râușor și ajunge la Cabana Pietrele. Ar fi putut fi și aceasta o alternativă la urcarea pe culme, dar drumul ar fi fost mai abrupt decât cel urmat de noi. Intersecția este marcată și cu o placă de informare turistică.

Un măcăleandru poate prea prietenos

Pe vârful Lolaia Nord (2188m) am ajuns pe la ora 12:00, după ce am făcut o mică pauză de reîncărcare a bateriilor înainte de ultimul asalt spre vârf, la câțiva zeci de metri sub acesta. Locul acesta pentru repaus era și bine apărat de vântul care începea să sufle din ce în ce mai tare. În timp ce mâncam ne-am desfătat cu priveliștea oferită de norii ce veneau dinspre vest, se spărgeau de Culmea Loalaia, iar deasupra văii Stânișoara se opreau în loc ca în fața un câmp de forță. Probabil Gandalf era pe undeva prin vale și le poruncea tare și imperativ: „You shall not pass!”.

Cam pe acum am decis că cel mai bine ar fi să renunțăm la planul inițial și să coborâm cu toții pe traseul mai scurt, după ce urcăm Vf. Retezat. Eram în întârziere și nu avea rost să ne forțăm de acum mai tare – Lacul Bucura îl văzusem în ziua anterioară, de pe Vf. Peleaga iar rezervele noastre de energie, după marșul de ieri, erau clar secătuite.

Am atins Vf. Lolaia Sud (2287m) la 12:40. Acest vârf este de un morman masiv de stânci. Urcatul și coborâtul au fost un adevărat exercițiu de capre negre. Great fun!

Vârfurile Păpușa și Peleaga, văzute de pe Culmea Lolaia

Din Șaua Lolaia (2217m), începe ascensiunea către vârful eponim al masivului. Din punctele de observație din ziua anterioară, dinspre sud-est, Vf. Retezat avea profilul unei piramide ascuțite, simetrice, de o parte și de alta, cu baza pe dreapta dintre Șaua Loalaia și Șaua Retezat. Datorită ascuțimii, urcușul părea mai abrupt decât alte vârfuri pe care fusesem în aceeași zi. Și așa s-a și dovedit – doar că dintr-o parte, din lungul culmii se vedea cu adevărat platoul de sus, forma nemaifiind la fel de piramidală.

Prima parte a fost mai lină, am mers pe potecă ba în zigzag, ba mai pieptiș, apoi am ajuns într-o mică șa din care se putea coborî spre vest, pe nemarcat, către Lacul Ștevia, aflat chiar sub vârf, și apoi în valea cu același nume. Nu aș fi știut că porțiunea este abordabilă dacă un mic grup nu ar fi apărut ca de nicăieri venind dintr-acolo.

A doua parte a fost cât se poate de abruptă, necesitând utilizarea mâinilor din când în când. Acest drum nu mai este în lungul culmii, ci, după ce ocolește puțin vârful, îl abordează pe direcția oblică, mai apropiată de axa est-vest.

La 14:00 am ajuns în vârf. Vântul bătea foarte tare aici sus așa că ne-am adăpostit pe unde am putut, până ne-am adunat toți pentru a putea face poze. Nu am găsit nici o urmă de cristale furate de OZN-uri și tăiate cu laserul, dar am găsit o momâie cât toate zilele, de vreo doi metri și ceva, care păzea platoul. Probabil că cineva încercase urce statutul vârfului înălțându-l peste cei 2500m pe care aproape i-a atins (sau îi avea cândva, dacă nu își băgau coada extratereștrii!).

Pe Vf. Retezat... :))

După jumătate de oră de coborâre, spulberați de vânt în toate direcții, cu nori amenințători deasupra capului, am ajuns în sfârșit în Șaua Retezat (2251m), punct sub care ne-am adăpostit și am mâncat pentru prânz. Urma o coborâre oarecum în cap, pe triunghi albastru, până la Lacul Stânișoara. Grohotișul fin care a înlocuit rocile masive ne-a amintit puțin de coborârile din Crai, unde puteai aluneca la fiecare pas.

Cu puțin înainte de a ajunge pe un loc mai drept, de sus, vedem o marmotă. Apoi încă una. Și încă una. Era plin de marmote! Ne-am oprit, am tăcut, am încercat să nu facem zgomot, și să le fotografiem. Pe când făceam asta însă, din direcție opusă venea un grup care nu le observase și care, evident, le-a speriat. Ajunși în locul unde le văzusem anterior, ne-am uitat jur împrejur dar nu am văzut nici urmă de marmotă, staniol sau ciocolată.

Grupul de care vorbeam era format din câțiva băieți, în haine de oraș și care pretindeau că plecaseră de la Cabana Pietrele cu o oră în urmă (până acolo mai erau două ore jumătate, în coborâre!). Se îndreptau spre Vf. Retezat și de acolo mai vedeau ei. Tinerețea asta, haha!

Marmotă!

Coborând în continuare pe triunghi albastru, am trecut pe lângă lac, am parcurs zona de jnepeniș, am intrat în pădure și am tot mers înainte, tot la vale. Cu puțin înainte de a ajunge la Cascada Stânișoara, am găsit un loc absolut superb – o piscina alimentată continuu de apa în cădere (dar asta nu însemna volburi – suprafața apei era foarte liniștită!). Și, pe deasupra, mai avea și trepte naturale, iar, din ea, care avea poate un metru și ceva în punctul cel mai adânc, aveai o vedere, ca de pe terasă, asupra începutului cascadei. Am decis că dacă ajungem pe aici vara, locul acesta are alocat cel puțin o oră de scăldat!

Pe drum, tot fotografiind ciuperci și alte minunății, am redus ritmul – nu ne grăbeam nicăieri, nu avea rost să îi dăm bice. La puțin după ce am trecut de cascadă, iată, în față, se ițește un grup. Mă uit eu lung – parcă pare cunoscut. Și așa și a fost – cine altcineva decât Lili și Alina care plecaseră în explorarea zonei, însoțite de un grup de alți călători. Dar stai, asta nu era tot – recuperaseră și bețele lui Chiri, pe care acesta le pierduse în ziua anterioară, între Șaua Zănoagele Galeșului și Lacul Galeș. Se pare că fuseseră găsite de un alt grup care trecuse pe acolo și care, când au ajuns la cabană, au anunțat, iar fetele au auzit și le-au adjudecat. Poftim noroc!

O piscină pe terasă

La 18:40, am ajuns și noi la cabană, unde am mâncat, am chefuit și am adormit mulțumiți. Călătoria noastră prin Retezat luase sfârșit.

Alte statistici finale, de dat asta, pentru a doua zi:

  • Distanță totală: 11.9km;
  • Diferență de nivel totală în urcare: 1136m;
  • Timp total: 10 ore – iarăși, o eroare de durată de 2-3 ore, care putea fi însă și mai mare dacă mergeam pe traseul întreg.

Durate de timp între repere importante:

  • Cabana Pietrele – Vf. Ciurila, 1 oră;
  • Vf. Ciurila – Vf. Lolaia Nord, 2 ore 30 de minute;
  • Vf. Lolaia Nord – Vf. Lolaia Sud, 40 de minute;
  • Vf. Lolaia Sud – Vf. Retezat, 1 oră 20 de minute;
  • Vf. Retezat – Șaua Retezat, 30 de minute;
  • Șaua Retezat – Cabana Pietrele – 4 ore (cu tot cu masă).

Partea a IV-a – …și înapoi din nou

În cea de-a patra zi vremea deja se strica. A început ploaia, de care nu am scăpat nici în tura asta, chit că ne-a lăsat în pace în trasee, însă acum ne-a însoțit până jos, la mașini. După două ore de coborât prin bălți și peste pietre ude, am ajuns înapoi la Cârnic. De acolo am venit pe același drum, până la Galați. La câteva zile după ce am ajuns, Mihai ne-a anunțat că deja a nins în Retezat. Am prins ultimul week-end de vreme bună! Ăsta da noroc!

Ce facem de aici? Ei bine, la anul sigur mergem din nou! De data asta cu rucsaci mari și cort, ne-am pus în minte să parcurgem toată creasta principală, să nu așteptăm până în septembrie, ci să mergem la începutul lui August sau cam pe acolo, să străbatem coclaurii pentru cel puțin trei zile, să urcăm și să coborâm pe Porțile Închise, să dormim pe malul lacurilor glaciare și să ne scăldăm în piscine ascunse. O singură întrebare a mai rămas: cine vrea să vină?

Articol: George

Fotografie: Chiri, Ana, Mihai, Krisu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.