Încă din Delta auzisem despre acest Trofeu și mi s-a părut un prilej bun de a cunoaște noi oameni și de a încerca noi provocări în ceea ce privește muntele, așa că nu am mai stat mult pe gânduri și m-am decis să particip. Zilele au trecut cu o viteza amețitoare încât vinerea trofeului m-a surprins cu bagajul nefăcut, însă până seara s-a rezolvat totul și am reușit să pornim voioși la drum.
După aproximativ 3-4 ore petrecute în mașină, am zărit și “luminița de la capătul tunelului”, – tabăra din Caraiman. Uraaa! Am ajuns! Îndreptându-ne spre tabără, am fost întâmpinați de către Albatroșii “mai harnici” cu multă voie bună și locuri de campare. Tot ce rămăsese era doar să întindem corturile și să ne alăturăm celorlalți prieteni de la focul de tabără. Zis și făcut! Împreună cu partenerul de cort, desfacem cortul și… suuurpriiiiză! Cortul avea un braț rupt! Nicio problemă, erau locuri suficiente în celelalte corturi, așa că… ne-am apucat să îl reparam pe al nostru (am pus o vorbă bună să nu bata vântul și să nu ploua). O ora mai târziu, cortul era pe poziție (ca după o sticla de whisky, dar a rezistat cu brio până la final).
Pentru unii dintre noi, noaptea s-a încheiat destul de devreme, deoarece ne aștepta o zi plină de activități. În același timp, pentru alții, s-a încheiat după tradiționala masă de la ora 2:00, timp în care ne-am amuzat de muzica melodioasa (a se citi sforăit) oferita de către vecinii din imediata apropiere și de poveștile lui Tiby legate de melodii asemănătoare, însă cu un “sistem” dotat cu un bass mult mai vibrant.
După o noapte scurta a venit și ziua mult așteptată… probele! Prima proba a fost cea teoretică sau continuarea somnului de dimineață, iar apoi, unii au ales traseul pregătit cu atenție și îndemânare de către organizatori și/sau cățărarea pe stâncă, în timp ce alții au ales (sau nu au avut de ales), cum ar spune Ana, “o plimbare pe Faleză” și/sau orientarea sportivă.
Aflându-mă pentru prima data în Caraiman, cu mult entuziasm am ales prima varianta. Așa că, m-am înarmat cu multa energie și voie buna și am pornit la drum. După aproximativ o ora și jumătate de mers prin pădure, am zărit Ariciul, nu știam de ce, dar toata lumea își dorea sa-l atingă, însă prea putini reușeau. Mi-am încercat și eu norocul, dar tehnicile mele inexistente, nu m-au ajutat să-l ating. Cu speranța că la anu’ va avea pui și nu va mai urca așa sus, am plecat mai departe în traseu.
După vreo 2 ore de mers prin pădure, s-a auzit un zvon cum că după ce urcam Valea Peleșului vom găsi muuultă zmeură și, surpriza cea mai mare, organizatorii ne vor aștepta cu clătite. Din acel moment, totul s-a rezumat la “trebuie să ajungem sus să mâncăm zmeura și clătite”. După încă vreo 3-4 ore de cățărat, ne-am bucurat pe deplin de zmeura proaspătă și aromata și de clătitele delicioase oferite de către chef Grigore, iar Gogoașă a fost extaziat datorita faptului că și-a întâlnit jumătatea, Clătita.
După o masa copioasa și un desert pe cinste, am pornit către prietenii noștri dragi care ne așteptau în tabără. Traseul nu era foarte bine marcat, așa că, m-am decis să consult harta pe care o primisem de la organizatori. Totul părea foarte simplu, drumul scurt, încă 3 curbe și urma să ajungem aproape de vestitul Arici. Așa indica miraculoasa hartă! Dezamăgirea a fost pe măsură când am aflat că probabil numărătoarea începea de la -3zeci curbe… așa că am renunțat repede la harta și m-am lăsat ghidat de intuiția cunoscătorilor “cam pe acolo…”.
După încă vreo 3 ore de mers, se zărea locul unde s-a odihnit Ariciul. Bucuroși că mai avem puțin și că am reușit să terminam un traseu solicitant fizic, dar cu peisaje pe care nu le întâlnești prea des, oboseala parca a dispărut și am pornit cu pași mai repezi spre tabără.
Ajunși în tabără, cei mai norocoși s-au înfruptat din bucatele pregătite de către bucătari, iar alții s-au bucurat doar de masajul relaxant, timp în care am povestit despre activitățile din ziua curenta și ne-am pregătit pentru cultural.
Punctul culminant al culturalului, a fost marcat de către Adi, “Cocoșul” casei, “atenționat” fiind de către “soția” sa care îl aștepta nerăbdătoare să spele vasele și doamna “Mama lui Suzi”, care dorea să își mărite fata. Moment care a reușit să stârnească hohote de ras (la ce “atenționare” a primit, era chiar și de plâns). Distracția a continuat cu cântece de chitară, până când s-a terminat… pentru unii mai devreme, iar pentru alții în zori.
După o noaptea odihnitoare și cu dorința de a câștiga Trofeul, m-am decis să particip și la ultima proba, crosul. Cum e și zicala “Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, oboseala acumulata în ziua precedenta și genunchii neantrenați si-au pus amprenta asupra mea și abia am reușit să termin cele 4 ture.
Obosiți după frumoasele activități la care am participat, dar cu un entuziasm nemărginit, cu toții am luat parte la cea mai odihnitoare etapă a concursului, premierea. Modești din fire, așa cum ne așteptam, eforturile ne-au fost apreciate, și, pentru al treilea an consecutiv, am câștigat cupa cea mare și am mai adăugat un trofeu în palmaresul Clubului Albatros, “Trofeul Ursul Carpatin 2018 – Ediția 29”.
Teo
