Deși mai făcusem o tură uşoară de Crai anul acesta, la începutul verii, nu atinsesem creasta, iar setea pentru acest tărâm magnific mai degrabă a fost ațâțată decât potolită. Ca să nu mai spun de expediția neterminată de anul trecut când am încercat să parcurgem creasta întreagă. Chiar mă întreb – poate fi cineva sătul de muntele ăsta special? Eu tind să cred că nu – odată ce te prinde, nu mai ai scăpare. Mai ales când încă mai ai atât de mult de descoperit și explorat.
Acestea fiind spuse, să trecem la detaliile turei. Ce ne propusesem să punctăm? Trei lucruri, în principal: urcarea pe La Lanțuri, vârful La Om și cea mai mare parte din Creasta Sudică. Estimasem că ne-ar lua undeva în jur de 10-11 ore, pornind din Plaiul Foii, urcând spre refugiul Șpirla, apoi pe la Lanțuri, urmat de vârful La Om, parcurgând Creasta Sudică până la şaua Funduri, coborând către Cerdacul Stanciului, refugiul Șpirla din nou şi în final Plaiul Foii.
Zis și făcut. Trupa completă, după foarte multe modificări, a constat din cinci persoane: Tania, Adina, Chiri, Ziby și yours truly. Am ajuns vineri noapte (7 Septembrie) în Plaiul Foii, adunați de prin toată țara. Ne-am întins corturile și am încercat să dormim cât mai bine (că mai mult nu se prea putea), având în vedere ziua grea ce ne aștepta. La ora 06:00 am dat trezirea, ne-am pregătit echipamentul, iar la 07:10 am părăsit locul de campare.
Vremea se anunța noroasă, cu mici șanse de ploaie – exact temerea mea cea mai mare. Eram pregătit să anulez urcarea pe la Lanțuri și tot planul, transformând totul într-o tură mai ușoară dacă exista șansa ca roca să fie udă. Verificasem prognoza meteo de-a lungul săptămânii pregătitoare și, chiar dacă predicţiile se tot schimbaseră, ploaia a rămas o constantă amenințare. Iar după turele anterioare de anul acesta, când ploaia a fost o prezență de neevitat, nu era chiar implauzibil să nu scăpăm nici de data asta.
Cu un mic licăr de speranță că totuși scăpăm de ploaie, am plecat, deci, la drum. Am urcat pe valea Bârsei Tămașului, apoi valea Șpirla, pe traseu dungă roșie. Înainte de a începe urcușul mai pieptiș către refugiu, ne-am reîmprospătat rezervele cu apă cristalină – ultimul punct de aprovizionare până la revenirea în același loc, mult mai târziu, pe seară. Am asaltat povârnișul, iar la ora 09:00 eram deja la refugiu (unde am consumat niscai energizante), iar după încă 45 de minute eram deja la Zaplaz.
Pe drumul către Zaplaz am început să căpătăm încredere atât în vreme cât și în rocă. Vremea începea să se mai lumineze, iar piatra, care în pădure, datorită umidității mari, era destul de alunecoasă, era deja mai uscată mulţumită vântului ce adia în zonele mai înalte şi mai sărace în vegetație. Am întâlnit în urcare câteva grupuri mai mari sau mai mici, unele mai convinse decât altele că vor încerca ceva pe la Lanțuri.
După Zaplaz, primele lanțuri. Un cuplu de alergători zbură pe lângă noi și dispăru repede printre stâncile de mai sus, dar nu ne-am lăsat descurajați. Puțin câte puțin, prin zone mai expuse sau nu, mai abrupte sau mai puțin, prin zone de cățărare sau grohotiș, pe lângă grote, pe hornuri, după două ore, puțin înainte de 12:00 eram deja sus, în șaua Grind, aproape de refugiul omonim. Toată lumea era bucuroasă – partea cea mai grea (și poate cea mai distractivă?) trecuse și nimeni nu credea că a fost „chiar atât de greu” pentru cel mai dificil traseu marcat din România, după cum se tot spune. Deși am întâlnit câteva săritori mai dubioase sau zone cu prize mai puțin sigure, prezența lanțurilor a ușurat mult urcarea. Evident, în alte condiții ar fi fost mult mai greu, dar noi avusesem parte de circumstanțe favorabile, într-un final.
La 12:15 am ajuns în sfârșit pe vârful La Om, parcurgând o mică distanță spre Nord, pe cerc roșu (marcaj ce parcurge creasta pe toată lungimea ei), în direcție opusă față de direcția noastră principală. Aici, puzderie de lume, ca pe orice vârf cunoscut. Ne-am fotografiat, am admirat priveliștea, dar am plecat curând la drum, către șaua Funduri.
Creasta sudică este un deliciu pentru iubitorii de scrambling pe stâncă. Zonele interesante și distractive se succed una după cealaltă și nu ai timp să te plictisești. Mereu ceva nou. Mai urci, mai cobori, zone expuse, vederi spectaculoase în hăuri adânci, ce mai, o plăcere. Pot spune că, din anumite puncte de vedere, pentru mine, a fost mai distractiv decât Lanțurile – nivelul efortului a fost mai redus, viteza de înaintare mai bună.
Pe ultima porțiune de cerc roșu, până la șaua Funduri, după ce am tot depășit și am fost depășiți de un alt grup, am dat de o zonă mai puțin fun, cel puțin pentru mine – un jnepeniș des, care bloca poteca aproape în întregime, pe alocuri. Rădăcinile și tulpinile încârligate ne-au redus din avânt, dar până la urmă am răzbit și la ora 15:50 am ajuns în capătul crestei, în șa. Am coborât de aici pe triunghi albastru, către vest.
De aici moralul grupului a cam scăzut – coborârea de peste 300m diferență de nivel, pe grohotiș, panta abruptă, faptul că eram pe traseu de nouă ore. Toate acestea s-au adunat și ne-a scăzut și ritmul, odată cu moralul. Pe la jumătatea drumului am dat peste o porțiune cu lanțuri – o zonă destul de verticală și cu prize cam puține, oarecum dificilă în coborâre, dar peste care am trecut fără probleme prea mari. Datorită oboselii și a faptului că era abordată în coborâre, cred că aceasta este zona care a dat unora dintre noi cele mai mari bătăi de cap și din acest motiv eu o consider zona cea mai periculoasă pe care am întâlnit-o pe traseu. Nu știu dacă poartă un nume, dar se află la cam 100 și ceva de metri sub șaua Funduri, pe marcaj triunghi albastru.
Pe la 17:20 am ajuns la Cerdacul Stanciului, un loc pe care îl omisesem în tura anterioară de Crai. Imediat după, am făcut o pauză în peștera Stanciului. Aceasta are un grilaj menit să blocheze accesul mai departe în peșteră, care se află în conservare. Cu toate acestea, antreul cavernei este destul de încăpător și poate fi folosit fără probleme ca și adăpost de urgență. Asta pare să se fi întâmplat chair de curând, pe jos găsindu-se un pat de crenguțe de brad cât se poate de confortabil și încă verde, precum și o vatră de foc (din nefericire însă şi gunoaiele erau prezente).
Mai departe, avansând spre nord, am mai întâlnit câteva zone de grohotiș care nu ne-au pregătit, însă, pentru ce înseamnă Marele Grohotiș – o scurgere masivă de pietre care, deși impunătoare și impresionantă, a scăzut moralul grupului și mai mult – traversarea grohotișului devenise anatema pentru noi. Noroc însă cu turma de capre negre care păștea la câțiva zeci de metri deasupra noastră și care păreau la fel de fascinate de noi precum eram noi de ele (probabil că erau însă doar precaute, heh).
La 19:20, după ce am trecut și pe lângă Umerii Pietrei Craiului, după alte câteva coborâri și urcări, am ajuns din nou la refugiul Șpirla, după mai bine de 12 ore de când trecusem pe acolo ultima dată. Nu am zăbovit mult, însă, întrucât, pe lângă ora târzie, întunericul iminent și oboseala crescândă, a mai început și să plouă. Iată că nu scăpasem, dar cel puțin fusesem lăsați să urcăm și să parcurgem creasta – thank you very much.
Obosiți și cu gândul la mâncare și odihnă, am ajuns într-un sfârșit în Plaiul Foii la 20:50, uzi, dar fericiți de ceea ce întreprinsesem. Un traseu de 20,5km lungime, 2350m diferență de nivel în urcare, totul în (doar) 13 ore și 45 de minute. Personal, cred că pot spune că aceasta a fost cea mai lungă (în timp) și cea mai intensă tură de o zi pe care am făcut-o.
Drumul a fost obositor, lung, demotivant uneori, poate chiar dureros. Dar frumos și, în final, foarte satisfăcător. Sigur merită reluat. Preferabil într-un timp mai scurt data viitoare 😛
Articol: George
Poze: Chiri şi Tania
