Era o zi perfectă de vineri pentru plecat la munte. Cu bagajele făcute cu o zi înainte, m-am urcat în tren cu înca doi albatroşi spre cupa CET Dr. Iacomi. Cu toate că vremea nu se anunţase foarte prietenoasă, ne-am luat inima-n dinţi şi, ca de obicei, ne-am rugat ca ploaia să ne ocolească, dorindu-ne prea mult să ne întâlnim cu prietenii noştri dragi şi să ne bucurăm de frumuseţea muntelui.
Drumul a fost lung şi obositor. Răbdarea ne cam pierise, ne doream prea mult să ajungem. Într-un final, dupa 8 ore de mers şi după 2 trenuri schimbate, am ajuns în Bicaz. Chiar dacă eram obosiţi, aerul de munte ne-a revigorat, simţind chemarea irezistibilă a pădurii. Ajunşi în tabără, am fost întâmpinaţi cu o mulţime de zâmbete, îmbrăţişări şi voie bună. Ne-am montat corturile şi ne-am alăturat celorlalţi la focul de tabără, dar nu am stat foarte mult deoarece ne aştepta o zi lungă.
Dimineaţa ne-am trezit nerăbdători. Urma traseul pe munte. Ne-am pregătit rucsacul cu mare atenţie şi am pornit la drum. Pădurea se înălţa întunecată ca un zid vechi de cetate. Aerul de munte, umbra şi răcoarea ne învăluiau de la primii paşi, vestindu-ne că am intrat într-un ţinut nou. Un drum abrupt ne-a pus puterile la încercare. Liniştea adâncă era presărată, la intervale rare, de glasul unor păsări necunoscute. Totul era minunat! Într-un final am ajuns la cabana Dochia, unde ne-am odihnit după drumul anevoios, dar plăcut. Dupa popasul binemeritat am pornit pe drumul de întoarcere pentru că cerul întunecat ne ameninţa.
Deodată, la linia orizontului au apărut nori cenuşii şi graşi, ce se împingeau unul în altul, sărbătorindu-şi victoria asupra soarelui alungat de pe cer, cu rafale scurte, pătrunzătoare. Fulgerele brăzdau cerul, urmate de tunete, bubuituri puternice, care ajungeau până la noi, răscolind pământul. S-a dezlănţuit ploaia puternică cu stropi mari, rapizi şi deşi care cădeau pe pămant ca o pânză de apă. Am început să alergăm, totul devenind un adevărat maraton. Uzi până la piele cu bocancii “impermeabili” bălţind de apă, tropăiam fericiţi prin bălţi ca nişte copilaşi. Chiar dacă ploua torenţial ne distram şi ne simţeam bine, făcând haz de necaz cu renumita replică “Bine că nu a plouat, că dacă ploua era naşpa!”
Am ajuns în tabără, ploaia oprindu-se după ceva timp. Ne-am uscat bine şi am început să facem pregătirile pentru cultural, improvizând pe loc şi bazându-ne pe ideea “tare şi prost”. După cultural am stat şi am cântat, fiecare încercând să reziste cât mai mult, luptându-se cu oboseala.
A doua zi am fost premiaţi pentru efortul depus şi din păcate a trebuit sa ne luăm ramas bun de la Ceahlau, pe care îmi doresc să-l revăd şi la anul, dar şi de la prietenii dragi de pe munte cu care ne vom vedea din nou în weekendurile următoare şi cu care vom împărtăşi momente de neuitat.
Tania
Ploaia pare să fie laitmotivul acestui an.