În sfârşit, după atâta aşteptare a venit timpul ca şi eu să cunosc muntele. Nu de hăhăiala de la gratar vorbesc, pe care o mai făcusem de zeci de ori, ci de adevărata mea întâlnire cu muntele. O întâlnire atât de mult aşteptată şi atât de mult dorită încât simţeam că-mi iese inima din piept dacă nu o fac mai repede. Dacă stau bine şi mă gândesc cred o pot numi “cea mai romantică întâlnire a mea“. Probabil că unii vor râde – “Ha ha ha, hi hi hi, ”romantica” femeia e într-o ureche”. Cum romantică? … Da, romantică… Atât de profundă, atât de intensă, incât simţeam că nu-mi ajunge timpul să mă bucur, nu-mi ajunge privirea să cuprind tot ce era de admirat, nu-mi sunt suficienţi doi plămâni să respir atât de mult aer curat… La un moment dat mă durea atât de tare în piept şi respiram ca un bătrân, încât m-am întrebat – “Plămânii mei oare sunt fericiţi că le dau aerul ăsta sau sunt trişti ?“. Apoi am aflat – trupul meu era bine, mintea mea era bine, dar cel care a fost în extaz a fost sufletul meu care aştepta asta de zeci de ani.
Ciucaş, o emoţie şi o experienţă cu totul şi cu totul diferită, mai ales pentru o ”virgină“. Am aşteptat şi ştiam că va veni acest moment. Mi-am creat scenarii în minte iar şi iar, multe, ca să fie, ca să am de unde alege: cum voi face cutare lucru, cum voi simţi cutare lucru, cum mă mişc, cum merg, dacă pic într-o râpă, cine mă salvează, şi aşa mai departe. Se pare că mi-a ieşit şi mi-a ieşit bine, chiar dacă m-au durut rău genunchii pe care iniţial i-am certat – “Aţi îmbătrânit atât de repede, ruşine… mă lăsaţi tocmai acum“. Apoi colegii mi-au povestit că e ceva normal ca la început să simţi asta şi m-am linistit – “Pfiu… Slavă Domnului, nu-i de la bătrâneţe“.
La coborârea de pe vârf ploaia s-a înteţit. Habar n-aveam dacă e de bine sau nu, dar plăcându-mi foarte tare ploaia, m-am bucurat grozav. Aveam un zâmbet aproape tâmp pe faţă pe care l-am conştientizat aproape de final, dar noroc că nu mă vedea nimeni pe sub pelerina imensă. O plimbare atât de lungă prin ploaie a fost “iuhuuu” pentru mine. Concluzia e că mai vreau… mai mult, mai bine, mai des, mai intens, mai emoţionant!
Experienţa unică trăită într-un “vârf de rai” alături de oameni frumoşi cu suflete frumoase şi minţi deschise, gata să împărtăşească tot ce ştiu şi tot ce au în orice moment cu tine, pentru care până acum vreo lună erai un străin, un om obişnuit pe lângă care treci zilnic pe stradă şi poate nici nu-l observi.
Vă mulţumesc, fiecăruia în parte, vouă oameni buni, că am loc în viaţa, sufletul şi timpul vostru. Vă mulţumesc că mi-aţi adus bucurie în suflet, că m-aţi făcut ca pe 17,18,20 sau câţi kilometri or fi fost, să nu simt ploicica, oboseala, durerea, dar în schimb să simt o bucurie imensă.
Victoria
