Salut! Numele meu este Geo și sunt unul dintre cei mai noi membrii din Albatros. Mi-am prospus ca prin intermediul acestui articol să vă povestesc cum a fost prima mea tură. Enjoy!
Tocmai ce s-a terminat cursul “Hai cu noi pe munte!” și începem aplicațiile. Eram atât de entuziasmată. Abia așteptam să văd cum e să mergi cu adevărat pe munte.
Am început să intru puțin în panică. „De unde fac eu rost de boganci? Dar de sac de dormit și izopren? Ale mele sunt la Tecuci! Wait…Dar rucsacul? Cu cine o să stau în cort?” etc. Am avut noroc de prietena mea, Denisa.( Datorită ei am aflat de Albatros și de proiectul „Hai cu noi pe munte”.) Mi-a împrumutat echipamentul ei fiindcă ea nu putea să vină. „Stai puțin…Dar dacă Denisa nu vine înseamnă că voi fi singură”. Nefiind o fire prea sociabilă am început să îmi fac griji. „Eh, lasă! O să am căștile și îmi voi pune în rucsac și o carte. Dacă nu mă simt bine pot oricând să mă urc într-un copac sau să mă retrag în cort și să citesc.”
Când mi-am făcut prima dată rucsacul l-am verificat de 3 ori. Mereu aveam impresia că am uitat ceva.
În seara dinainte de tură nu am dormit foarte mult din cauza emoțiilor. M-am culcat la 1 dimineața și m-am trezit la 5 și totuși nu mă simțeam obosită. M-am echipat repede, mi-am pus căștile în urechi și am pornit spre Bac. Trebuia să fim acolo la 7: 45 dar normal că eu am ajuns la 7! Mi-am găsit un loc unde să stau, am scos cartea din rucsac și am început să citesc. Timpul a trecut repede. La un moment dat mi-am ridicat privirea și mi-am văzut niște colegi. „Hai! Curaj!” mi-am spus apoi mi-am luat rucsacul și m-am dus să îi salut.
Am început cu organizatul, cine cu cine merge în mașină. După ce am aflat cu cine voi merge și după ce m-am urcat în mașină mi-am vârât din nou nasul în carte. Roxana și Ionuț, un cuplu simpatic, au fost cei care s-au procopsit cu mine. Mai târziu, înainte să urcăm pe bac am aflat că va merge cu noi și Ziby, unul dintre membrii mai vechi din Albatros.
Am pornit la drum iar eu îmi mai scoteam din când în când ochii din carte numai ca să văd cum era drumul. Era destulă liniște și într-un fel era inconfortabil. La un moment dat am oprit la o benzinări. Roxana și Ionuț au coborât iar eu și Ziby am rămas în mașină. După puțin timp el mă întreabă „Ai de gând să citești toată ziua?” „Nu! Doar până ajungem la cățărare.” Uite așa am început să vorbim și am uitat complet de cartea mea.
Când am ajuns la poalele muntelui și am coborât din mașini l-am văzut pe Tiby că a scos niște eșarfe colorate: albastru, roz, verde și portocaliu. Urma să fim împărțiți în echipe în funcție de acele eșarfe colorate. „Te rog să nu primesc roz! Te rog să nu primesc roz! Urăsc rozul!” Atunci Tiby mi-a întins o eșarfă roz. „Damn it!”. Habar nu aveam unde să prind eșarfa aia ca să arate cât de cât decent. Până la urmă mi-am înfășurat-o în jurul brațului. Au început cu toți să își găsească coechipierii. Eram în echipă cu persoane cu care nu mai interacționasem până atunci: Teo, Mădălin, Nicoleta și Ionuț, cu care fusesem în mașină. Cred că i-am exasperat fiindcă m-am plâns de multe ori de cât de mult urăsc rozul. La un moment dat am strigat „MĂ ARDEEEE!!!!”. Trebuia să dramatizez puțin, altfel nu mă simțeam bine.
Mă așteptam ca drumul până la tabără să fie greu și obositor. Mi-am pus o cască în ureche și am dat drumul muzicii. Am mai vorbit cu membrii echipei mele, cu persoane din alte echipe dar cel mai mult am tăcut și am admirat peisajul. Nu pot să descriu în cuvinte cât de frumos era… Nu mai văzusem așa ceva până atunci.
Când am ajuns la locul de tabără eram ceva de genul „Gata? Așa repede am ajuns? Wow!”. Am început să punem corturile. Am împărțit cortul cu Tania, o tipă super de treabă, membră Albatros. După ce am pus corturile am început să mâncăm. La un moment dat Mariana a adus șuncă și ceapă iar Mihai țuică, aka „împărtășanie”. Toată lumea s-a înghesuit să ia puțină „împărtășanie” numai eu nu. Nu prea le am cu băutul de alcool și îmi era teamă să încerc.
După masă am plecat spre locul unde urma să facem cățărare. Eram entuziasmată. Voiam să îmi pun din nou căștile în urechi dar Ziby m-a văzut și mi-a spus „Chiar așa de plictisitori suntem?”. M-am simțit prost așa că mi-am pus căștile înapoi în buzunar și am început să vorbesc mai multe cu el. Și uite așa Ziby s-a procopsit cu mine pentru restul weekendului. Amândoi fiind rockeri am început să vorbim despre trupe, festivaluri și apoi am deraiat la alte subiecte.
În drum spre locul de cățărare am aflat că va trebui să ne găsim un nume de echipă și să facem un totem care să ne reprezinte. „F*****g awesome!”. Mai târziu trebuia să le prezentăm la focul de tabără. ( Totemul nostru a fost o capcană de vise pe care Nicoleta a făcut-o deoarece lui Teo i-a fost rău. Ne-am numit „Montaniarzii visători”. Destul de drăguț, nu?)
Când în sfârșit am ajuns la locul unde aveam să facem cățărare și am văzut stâncile a început să îmi fie puțin frică dar nu aveam de gând să renunț. M-am așezat pe o piatră și am așteptat să îmi vină rândul la coborâre în rapel și apoi la cățărare. La coborâre mi-a venit rândul destul de repede. Mă așteptam să tremur din toate încheieturile fiindcă nu mai făcusem așa ceva. Să cobori cu spatele pe o stâncă…Pare înfiorător dar se pare că nu e. M-am obișnuit repede cu senzația și nu am avut nicio problemă decât că tot uitam să țin picioarele depărtate.
Stânca pe care urma să facem cățărarea era mult mai înaltă. Abia așteptam să mă cațăr. Iubesc cățărarea din toată inima mea! M-am așezat pe o altă piatră și am așteptat răbdătoare să îmi vină rândul. Răbdarea mea însă și-a luat tălpășița de la fața locului după primele 10 minute. Simțeam așa o frustrare când vedeam că cuiva îi era frică să mai urce sau să coboare. M-am abținut să nu fiu o scorpie. La un momend dat unei fete i s-a făcut destul frică să mai coboare. M-am gândit să îi spun niște lucruri care să o motiveze și am vorbit din diafragmă ca să mă audă. Toată lumea a crezut că am țipat la ea. Țin să profit de ocazie și să menționez, NU AM ȚIPAT LA EA! Când în sfârșit mi-a venit rândul m-am echipat repede și mai aveam puțin și săream pe stâncă. În momentul în care am primit undă verde de la Mihai am fost mai fericită ca oricând. Când mă cățăram mă simțeam în elementul meu. Nu stăteam prea mult să văd unde aș putea să pun o mână sau un picior. Pur și simplu știam pe unde trebuie să o iau. La coborâre am întâmpinat puține dificultăți dar tot distractiv a fost. Mi-a părut nespus de rău fiindcă s-a terminat prea repede.
După cățărare ne-am întors în tabără. Am stat puțin apoi a început proba de orientare la care nu am participat fiindcă eu mă pierd și în Tecuci, orașul meu natal, d-apoi într-un loc în care merg pentru prima dată?
A început încetul cu încetul să se însereze iar eu puteam să simt cum încetul cu încetul mă lua o răceală. ( Nu o alergie! Se știe el care a spus că era alergie.) Am strănutat și tușit aproape toată noapte dar nu am lăsat asta să îmi strice dispoziția. Am prăjit la focul de tabără bezele și cârnați, am cântat și ne-am simțit bine. La un moment dat George a venit cu ideea să mergem la o plimabre noctură pe vârful Țuțuiatu. Creatura întunecată din mine aproape a zbierat „HELL YEAH! Clar vin și eu!”. Și așa am plecat. Aerul rece al nopții, zgomotele făcute de șacali și foșnetul pădurii îmi dădeau o stare de bine, de relaxare, de parcă eram în elementul meu. Când am ajuns în vârf am stins frontalele. Singurele surse de lumină erau luminile satelor, orașelor și, desigur, stelele. Priveliștea te lăsa efectiv fără cuvinte. Mihai a început să ne arate ce orașe și sate sunt prin prejur apoi ne-a învățat cum să recunoaștem steaua polară. Mai târziu pe drum ne-a arătat și o constelație, Cassiopeia. În timpul plimbării am avut câteva crize de strănut și Ziby era convins că voi strănuta de 10 ori până să ajungem înapoi în tabără. Și-a luat țeapă, am strănutat doar de 9 ori.
S-au întâmplat multe în acel weekend dar nu voi povesti chiar tot. Au fost multe faze amuzante pe care nu cred că le voi uita prea curând. Tot ce pot să spun este că a fost o experință memorabilă de care sunt convinsă că îmi voi aminti cu drag peste ani. În sfârșit am avut ocazia să petrec tip cu oameni de calitate. Tot weekendul nu am avut semnal la telefon, nu am putut să iau legătura cu amicii mei rămași acasă și sincer? Nu regret. Am ajuns să aștept cu nerăbdare weekendurile în care să plec la munte și să rămân iar fără semnal și fără contac cu civilizația. (Țin să îmi cer scuze în caz că am enervat pe cineva cu dramele mele, cu văicăreala mea sau în caz că am spus ceva greșit! Nu a fost nimic intenționat.)
By the way, după weekendul acela a început să îmi placă destul de mult rozul.
Geo