A fost odată ca niciodată o Căsuţă din Poveşti, pictată cu flori de colţ şi stele, care îşi aştepta cuminte oaspeţii în orice anotimp. Cam aşa am descrie noi, albatroşii, locul unde ne petrecem din când în când câte un weekend, în Munţii Ciucaş.
Mariana ne-a propus tura asta încă de pe la jumătatea lui decembrie. Fără să ştim – nici noi, nici ea – că iarna ne va fi atât de zgârcită cu zăpada pe la oraş. Apoi a venit ianuarie, a sosit vremea să pornim la drum şi am mers până la poalele muntelui fără să dăm de vreo dovadă că ar fi jumătatea lui ianuarie. Până când sus, spre Cabana Muntele Roşu, am descoperit întinderea de alb strălucitor chiar şi pe timp de noapte. Ne-am pus parazăpezile şi am pornit bucuroşi ca nişte copii, călcând zăpada proaspătă. La căsuţă am aprins focul în sobă şi am împărţit locurile de dormit. Cei mai noi dintre drumeţi au primit „botezul” dormitului pe ultimul prici, la mult prea multă căldură. Hai la somn, că nu mai e mult până dimineaţă!
Trezirea s-a dat la ora 8. Mic dejun cu ceai fierbinte şi mâncare (mult prea) rece. Afară ningea ca-n poveşti iar noi, înăuntru, făceam planuri pentru traseu. Plecăm undeva înainte de ora 10 spre Muntele Roşu. E ceaţă şi mă întreb în sinea mea dacă mai are vreun rost să car şi ochelarii de soare în rucsac. Vremea este totuşi prietenoasă şi ne este tare dragă senzaţia de a păşi prin omătul moale. Dar în scurt timp începe să îşi arate un zâmbet larg şi soarele zilei de 13 ianuarie. E cu noroc! Îi zimbim la rândul nostru cu multă recunoştinţă şi ne apucăm de făcut poze. La un moment-dat văd toţi albatroşii cu telefoanele în mână, pozând un peisaj care-ţi tăia răsuflarea, cu Vârful Ciucaş în rol principal. Şi-mi zic: asta da premieră!!
Pentru mine una traseul propus a fost o nouă provocare. I-am calculat durata de acasă, gândindu-mă bine dacă îi pot face faţă sau nu. Ei bine, la finalul experienţei pot zice că a fost mai mult decât perfect. Cu colţari în picioare, însoţiţi de vremea superbă şi într-un ritm de mers potrivit pentru toată lumea am reuşit să ne încadrăm bine în timp, să facem pauze destule şi fotografii fără număr. Am pălăvrăgit în voie pe drum şi am râs zdravăn în pauzele de masă garnisite cu… (albatroşii ştiu ce!)
De la Muntele Roşu, despre care vă povestisem mai devreme, am continuat până la Răscruce, de unde ne-am îndreptat spre Vârful Ciucaş. Ceaţa se juca întruna cu liniile orizontului, acoperind contururile munţilor şi descoperindu-le iarăşi. Da, am pozat pe săturate, dar am adăugat cu grijă şi într-un colţ de memorie toate aceste senzaţii. Una dintre ele… pe drum ne intersectaserăm cu trei inşi zgomotoşi. Noi eram în total opt şi deşi am vorbit între noi mereu nu făceam nici măcar jumătate din zarva acelor oameni. Şi m-am simţit acolo, în inima munţilor, profund recunoscătoare pentru oamenii alături de care am ajuns să „cuceresc” natura.
Bucata de traseu până spre Ciucaş şi apoi spre cabană a fost mai… colorată. Am întâlnit câteva grupuri de oameni neechipaţi pentru munte, dar şi o groază de drumeţi experimentați plus un alergător curajos care se antrena către vârf. Am mai făcut o serie de poze spre zări îndepărtate, la spectacolul pe care ni-l oferea cortina de ceaţă. Ba chiar am reuşit să avem şi o bucată de privelişte din creştetul Ciucaşului spre toate văile dimprejur. După care am pornit rapid la vale cu o mare foame în stomac şi o bucurie la fel de mare că avem cu toţii colţari în picioare. Bună investiție!
La Cabana Ciucaş am mai găsit exact o masă liberă pentru noi. Hm, să vă zic sau să nu vă mai zic? Ciorbe, tochituri, mujdei de usturoi cu orice, vin fiert, bere rece şi… şi… muuulţi papanaşi cu dulceaţă de afine. Aproape că şi Mihai s-a săturat! Cu burţile pline am pornit la vale către Căsuţa din Poveşti unde Fane ne aştepta nerăbdător să-i povestim pe unde am umblat. Am ajuns înapoi undeva după ora 19, dar aplicaţia de pe telefon spune că am mers efectiv 4 ore şi 38 de minute, adică 15,4 km cu 1,038 de metri diferenţă de nivel.
După ce am dat de căldura din căbănuţă e uşor de înţeles că ne-a lovit pe toţi o moleşeală soră cu somnul dulce. Ne-am schimbat, ne-am foit şi ne-am căutat fiecare câte o ocupaţie care să ne ţină departe de Moș Ene. Ce să mai zicem, ne bazam cu toţii pe o cântare a lui Tiby care să nu ne lase pradă dormitului. Doar că după atâtea noroace într-o zi de 13 parcă mergea şi-o belea. Chitara aia mică, care a purtat cu ea mereu numai peripeţii, s-a gândit c-ar face bine să se dezlipească tocmai acum. Degeaba a încercat Fane s-o cârpească cu două holşuruburi, tot n-a mers! Aşa că ce fac românii când nu au ocupaţie? Se apucă de mâncat şi de povestit. I-am comandat lui Mihai o porţie mare, la lighean, de floricele şi ne-am apucat de depănat poveşti. Unii au depănat mai puţin şi au adormit pe la ora 21 (a se citi Mariana), alţii au depănat ceva mai mult şi au mai rezistat până la ora 22. Când ne-am băgat cu toţii la somn într-un sincron care avea să prevestească ceva sforăituri.
Din distribuția acestui film din Ciucaș au făcut parte în ordine de ordonată: Fane – gazdă bună care ne face mereu să ne simțim ca acasă; Iulian – priceput la săpat cărare în zăpadă, tăiat lemne și băut bere; Cristi – omul care fuge din poze și care a dormit sus, la rotisor; Tiby – și-o poveste nouă cu piolet, de depănat la foc; Teo – care și-a cărat tot șifonierul în rucsac; Mariana – care a organizat tura și a comandat o extra porție de vreme superbă; Mihai – care ne-a făcut poze faine și, culmea, ni le-a dat la timp; George – care a adăugat o poveste în folclorul meselor tradiționale; și subsemnata care l-a transportat pe Gogoașă.
La plecare am mai avut parte de o experiență făină, cireașa de pe tort, cum s-ar spune. Fane ne-a dus pe la un prieten de-al lui din Cheia, la Interbelic Café. Un loc în care acest om-muzeu și-a adunat toate pasiunile și unde ne-a încântat și pe noi cu povestiri cărora am vrea să le ascultăm continuarea la următoarea vizită pe acolo.
Povestea nu se încheie aici. Mai sunt capitolele alea pe care fiecare și le scrie pentru el. Știți voi…
Ana Elisabeta
Foto: Mihai și Cristi