Este știut faptul că de ceva vreme – probabil de anul trecut – tot (mi-)am promis că voi organiza o tură mai serioasă în Piatra Craiului, tură ce ar consta din nici mai mult nici mai puțin decât din parcurgerea întregii creste într-un weekend, plus alte target-uri aruncate în amestec pentru condimentare (cum ar fi dormitul în aer liber, fără cort, la o altitudine cât mai înaltă).
Zis și făcut – let the games begin, mi-am zis. Am discutat cu unul-altul, am realizat săpături internautice, am asamblat o echipă temerară, iar, într-un final, iată!, am avut și o dată bătută în cuie – ultimul weekend din August, sau 26 – 27 August.
Forma finală a echipei: Mariana, Krisu, Cristi N., Cristi V., Mihai, Tibi, Chiri și, evident, eu.
Planul original avea următoarea structură generală:
- Plecare din Zărnești sâmbătă dimineață, urcat pe valea Crăpăturii până la cabana Curmătura (3 – 3.5 ore);
- Cabana Curmătura – Vf. Ascuțit (3 – 3.5 ore);
- Vf. Ascuțit – Șaua Grind (3 – 3.5 ore);
- Dormit în aer liber prin preajma refugiului din Șaua Grind (8 ore – yea, right).
Și a(r fi) fost seară și a(r fi) fost dimineață: ziua întâi.
- Șaua Grind – Șaua Funduri (3 – 4 ore);
- Șaua Funduri – La Table (2.5 – 3 ore);
- La Table – Zărnești (3.5 – 4 ore).
Dar cum toate planurile nu sunt planuri dacă nu suferă schimbări majore (sau n-șpe reforme), ghiciți ce? Nu, nu am decis în drum spre Fântâna lui Botorog să facem cale întoarsă și să urcăm pe Elbrus. Dar nici nu ne-am atins scopul principal către care planul ar fi trebuit să ducă. Dar știți ce? În mod surprinzător, acest lucru contează mai puțin decât ați crede…
Să începem cu începutul.
În seara de dinainte de tură am decis, ca și grup, că ar fi mai bine să urcăm pe la poiana Zănoaga, în loc de valea Crăpăturii, pentru a ne păstra energia pentru zonele mai abrupte de urcuș. Pentru același scop, am luat doar câtă apă am considerat necesar (maxim un litru), urmând ca să ne umplem sticlele la cabană. Dar cu toate astea, în ciuda speranțelor mele mult prea optimiste, rucsacul mediu probabil cântărea în jur de 13 – 14 kilograme.
Intrând pe traseu la ora 8:30, vremea era superbă și se anunța a se menține așa toată ziua. În drum spre cabană am întâlnit un călător de pe meleaguri îndepărtate (Israel!), dar cu rădăcini (ce puțin o parte din ele) în zona Moldovei. Acesta era puțin cam dezorientat, având un rucsac destul de impresionant, precum și ambiții pe măsură (cel puțin potrivit traseului de pe telefonul lui) – traversarea întregii creste plus încă vreo câțiva kilometri buni dincolo de Șaua Funduri, către Plaiul Foii și apoi spre munții Făgăraș, totul într-o singură zi, că, de, pe hartă nu sunt decât vreo 25 de kilometri. L-am atașat grupului nostru, și am plecat mai departe. Timp total până la cabana Curmătura: 2 ore.
Am lenevit pe la Cabană vreo 30-45 de minute (yeah, I know), ne-am umplut recipientele și am început partea mai dificilă a urcării. Cred că acum ar fi momentul să vorbim puțin despre apă. Pentru cei ce nu știu, sus, în Creastă, în Piatra Craiului, vara, nu există nicio sursă de apă (cu excepția celei de ploaie, dar nu cred că și-ar dori cineva să fie prins de ploaie pe un munte format principal din roci calcaroase). Prin urmare, toată apa de care ai nevoie trebuie să o cari cu tine, fapt ce ridică și mai mult dificultatea muntelui pe timp de vară (iarna vorbim deja de alte riscuri). Având în vedere că un om mediu necesită aproximativ 2 – 2.5 litri de apă pe zi, în condiții normale, necesarul pentru cazul nostru (vară, efort intens, soare puternic, căldură) este probabil mai mare. Pentru traseul nostru, care constă din 1/2 din prima zi din parcurgerea sau staționarea în zone fără apă, precum și încă 2/3 din ziua următoare (până la ieșirea de pe creastă și găsirea primei surse de apă), ar părea că 4 litri ar fi de ajuns. Teoretic.
Folosind raționamentul de mai sus, marea majoritate a grupului și-a umplut rucsacul cu 3.5 – 4 litri de apă în medie. Eu însumi luând 4 litri. Dar să lăsăm discuția despre apă pentru puțin mai încolo.
Către vârful Turnul (1923 m), sau primul vârf al Crestei, începând din porțiunea nordică. Zone de cocoț, zone expuse, lanțuri. Paradisul oamenilor cu rău de înălțime ;). Câțiva dintre noi mai urcaseră pe acest traseu cu o iarnă în urmă, deci chiar și eu încă eram în Kansas. Cam pe aici, tovarășul nostru de drum, pe care l-am întâlnit la începutul drumului începe să priceapă că probabil nu și-a estimat bine timpul necesar traversării muntelui. În ciuda sugestiilor noastre, însă, a decis că va continua. Timp de la cabană la vârful Turnul – 2 ore și un sfert.
Deși pentru această ascensiune eu estimasem 1.5 ore, încă consideram că ne putem atinge ținta. Găsesc interesant faptul că, în ciuda atitudinii constructive, dar mascată ca și negativism nețărmuit a unora, direcția generală a discursului era că ne subestimăm. Și această atitudine era bazată pe observații anterioare – aproape de fiecare dată am parcurs diverse trasee cu diferite grade de dificultate în timp mai mic decât cel oficial, deci optimismul era justificat.
Acum, este adevărat – grupul nostru era destul de divers, iar condiția fizică a variat destul de mult între membri. Plus că traseul era foarte aglomerat și au fost cazuri când s-a stat la coadă. Cu toate astea, timpul scos pentru această ascensiune a fost ce a fost și devenea clar că poate nu ne subestimam chiar atât de mult.
Următoarea etapă a traseului era o noutate pentru mine – efectiv eram pe Creastă. Toată frumusețea Craiului începea să se desfășoare în fața noastră. Dacă partea Estică a Pietrei Craiului poate fi considerată mai „clasică”, ca să spunem așa, cu pădure de conifere urcând ușor către vârf, urmată apoi de pășuni alpine și apoi stâncărie, partea vestică, este altceva – zone expuse, căderi de sute de metri, pereți de stâncă colosali, straturi de calcar cândva orizontale aduse acum aproape de verticală – iar văzând toate astea de sus, chiar începi să realizezi de ce este considerat un munte periculos. Dar ce efect pot avea toate acestea dacă nu acela de impuls adițional și motivare! Suntem în Crai! Yee-haa!
Ei bine, dacă un singur lucru devenea din ce în ce mai evident, atunci acela era că performanțele noastre scădeau. Ajunsesem să ne întindem destul de mult ca și grup iar pauzele deveneau cam parcă prea dese. Acest lucru era de așteptat, având în vedere că eram de ceva vreme la drum, dar parcă ieșisem chiar și din scenariul pesimist de timp. Iar motivația părea să scadă. Pe la Padina Închisă ne-am luat rămas bun de la tovarășul nostru de călătorie, care până la urmă a decis că e mai bine să se întoarcă la Cabana Curmătura pe dungă albastră. Iar noi am ajuns la vârful Ascuțit după mai bine de 3 ore, unde planul inițial era de maximum 2 ore.
La vârful Ascuțit (2150 m), puhoi de lume. Multe grupuri, unii în trecere, alții cu planuri similare cu ale noastre – dormit în aer liber, sus în creastă. Am mâncat niscai, ne-am întremat, și iar la drum. În fața noastră se întindeau, unul după altul, vârfurile pe care urmam să le urcăm (și coborâm), iar pe fundal, vârful La Om (2238 m), sau cel mai înalt punct al Pietrei Craiului. Oarecum scopul nostru pentru ziua întâi – Șaua Grind se afla la maxim 0.5 ore după La Om. Părea atât de aproape. Și, ca să folosim un clișeu, totuși atât de departe.
După 2 ore de mers abia dacă ajunsesem la jumătatea distanței dintre Vârful Ascuțit și La Om, unde timpul estimat era de 2.5 ore pentru întreaga distanță. Ne întindeam din ce în ce mai mult ca și grup, iar diferența tindea doar să crească. Ne-am oprit. Am negociat. Mai multe abordări au fost propuse, de la revenirea tuturor până la cabană în aceeași seară, până la formarea a două grupuri, unul urmând să meargă mai departe, altul să se întoarcă înapoi. Sau puteam dormi cu toții chiar în locul unde ne oprisem, adică pe o șa între vârfurile Țimbalu Mare și Țimbalu Mic. Deja începusem să ne căutam loc de dormit printre jnepeni, dar până la urmă împreună am decis să înnoptăm la vârful Ascuțit, iar a doua zi să coborâm pe triunghi albastru, către Curmătura.
Nu era ceva neașteptat, dormitul acesta în aer liber, totul fiind planificat, iar noi eram pregătiți (că doar cărasem dormitorul până sus în creastă – a se citi saci de dormit groși). Dar, cu cât momentul se apropia, cu atât parcă toată lumea devenea cam neîncrezătoare. Cu câteva seri înainte se înregistraseră temperaturi de 5°C în zonele înalte din Piatra Craiului, iar seara aceasta nu părea să difere prea mult de cele anterioare. Plus oleacă de vânt. Toată lumea era echipată corespunzător, dar parcă nimeni nu avea încredere totală în echipament. Privind înapoi, pot vedea de ce a fost cazul. La urma urmei, era o experiență nouă.
Ne-am întins tabăra în spatele refugiului din vârful Ascuțit. Am discutat cu ocupanții – mai erau încă câteva locuri libere înăuntru, în ciuda faptului că mai urmau să ajungă câteva persoane în curând. Cu toate astea, și în ciuda reticenței privind dormitul afară, nimeni nu a vrut în refugiu. Totuși, e mai frumos sub stele, nu-i așa?
Acum să revenim la discuția despre apă. Unii dintre noi aproape terminaseră apa, iar rezervele generale (după gătit și hidratare după o zi de mers, înainte de culcare), la sfârșitul primei zile erau sub 25%, dacă nu mai jos. Tind să cred că, deși ne-am fi descurcat, dacă am fi mers totuși mai departe, la coborârea de pe creastă, a doua zi, la sosirea La Table, am fi fost destul de deshidratați. Cred că aici, unii dintre noi am făcut o altă greșeală, pe lângă faptul că nu am adus destulă apă. Am adus mâncare ce necesita preparare cu apă. Da, se poate argumenta că apa tot în organism ajunge (chiar dacă o parte se pierde prin fierbere), dar efectul psihologic nu era același. Iar unele dintre produse erau sărate/condimentate – aici mă fac vinovat – am avut ideea strălucită de a aduce mâncare deshidratată, cu scopul de a reduce din greutatea rucsacului. Deși am încercat să optimizez pentru apă cât mai puțină necesară și calorii cât mai multe, pot spune că mai bine căram altceva. Mâncarea deshidratată e o idee excelentă dacă nu trebuie să cari apa cu tine, ci o găsești în natură. Înainte de culcare, și cred că vorbesc pentru toată lumea, eram, mai mult sau mai puțin, însetați cu toții.
Am mâncat, ne-am sfătuit, am privit apusul, luminile orașelor de pe pământ și apoi de pe cer. Cu o oarecare teamă față de potențialele temperaturi scăzute de peste noapte, am decis să ne culcăm mai devreme (nu că aveam prea multe de făcut), că barem să dormim câteva ore, cât mai e cald, dacă e să tremurăm de frig toată noaptea, treji, ne ziserăm noi. Ne-am înfofolit cu toate hainele pe care le aveam, ne-am strâns unul lângă altul, am intrat în saci, am băgat sacii în bivuacuri, iar peste bivuacuri am aruncat folii de supraviețuire. Ne pregăteam! La urma urmei, Winter is Coming, nu?
Am murit de căldură. Ne-am copt. Chiar și după ce s-a renunțat la starturile suplementare de haine, tot a fost cald. Eu unul, doar cu un strat de haine subțiri, nu puteam ține mâinile în sacul meu de extrem -20, băgat în bivuac. Și nu e prima dată când l-am folosit. Nici pe departe. Se pare că temperatura pe timpul nopții nu scăzuse sub 8°C. Ceea ce nu este chiar mult, dar având în vedere că eram și la adăpost de vânt din cam toate direcțiile, a fost mai mult decât suportabil (poate chiar dimpotrivă, dar din punct de vedere opus, heh).
La începutul articolului spuneam ceva despre faptul că nu a contat prea mult că nu ne-am atins scopul. Dormitul sub stele, pe vârful Ascuțit, la aproape 2150 de metri, este unul dintre motive. Și cred că fiecare dintre noi a apreciat această experiență. Da, am dormit cu capul pe o piatră. Da, mi-a fost cald. Da, am avut o piatră în coaste. Da, nu am dormit 8 ore legate. Da, când se mișca unul dintre noi foșnea totul. Dar m-am trezit noaptea și deschizând ochii, în fața mea se întindea universul. Am văzut nenumărate stele căzătoare. Am identificat constelații. Am scos monoclul în toi de noapte și am privit Luna, Pleiadele și alți messieri de ale căror nume nu sunt sigur. Și am văzut și Stația Spațială Internațională, din pur noroc, doar deschizând ochii. Toate astea fără să mă ridic din poziția de dormit – bine pentru Lună a trebuit să mă ridic, pentru că era mai aproape de orizont, și spre sud – m-ați prins, astronomilor. Piatra Craiului pare să fie una dintre acele zone cu poluare luminoasă destul de redusă, ducând la un cer nocturn destul de spectaculos, dar parcă nu aș căra un telescop mai mare până sus în creastă.
Iar dimineața, capre negre! Mă rog, roșcate-cafenii. Dar capre negre! Foarte obișnuite cu turiștii, se pare, dar nu destul de obișnuite pentru a sta să pui mâna pe ele. Ne-am putut apropia probabil până la 20 de metri. Monoclul mi-a venit la îndemână încă o dată. Având în vedere că în ziua precedentă se tot discutase de capre negre, a fost o surpriză binevenită.
Am coborât spre Curmătura pe triunghi albastru, pe o vale superbă, abruptă (dar nu atât de abruptă cum ar fi fost altele). Vreme frumoasă și această a doua zi, deși mai târziu, din mașină, uitându-ne înapoi spre Piatra Craiului, lucrurile păreau să se fi stricat. Am ajuns la cabană după 1 oră și 45 de minute, ne-am recăpătat puterile, am mâncat, dar mai ales am băut (cel puțin unii din noi) MULTĂ apă. După alte 2 ore eram la fântâna lui Botorog, și puțin mai târziu pe drum spre Galați.
Dacă a meritat? Bineînțeles. Am văzut de toate, de la capre până la garofițe și chiar flori de colț, stele și stânci și hăuri. A fost un exercițiu bun fizic, chiar dacă pentru unii dintre noi a fost poate puțin cam mult. Și multele mici și mari detalii, toate împreună, au creat o experiență care, într-un final, a meritat.
Evident, asta nu înseamnă că am renunțat. Creasta e tot acolo, și încă nu am parcurs-o cap coadă. Pentru cine e interesat, mai băgăm o fisă, la anul. Pregătiți-vă, deci, rucsacii. Și canistrele de apă. Și telescoapele.
Articol: George
Fotografii: Chiri și Cristi V.
Foarte frumoasa descriere a unei ture si a unei experiente deosebite, din toate punctele de vedere. Pana la urma, muntele nu pleaca de acolo, orice lectie e un pas ce te duce mai aproape de obiectiv – felicitari si la mai mare 🙂 !
[…] acest tărâm magnific mai degrabă a fost ațâțată decât potolită. Ca să nu mai spun de expediția neterminată de anul trecut când am încercat să parcurgem creasta întreagă. Chiar mă întreb – poate fi cineva sătul de muntele ăsta special? Eu tind să cred că nu – […]