De câte bucăți dintr-un sul de hârtie igienică credeți că ați avea nevoie pentru o mică ,,problemă” în pădure, atâtea să rupeți. A doua idee de la primul curs spusă de către președintele organizației, prima fiind prezentarea lui și a proiectului propriu-zis. Simpaticul mișelism care a fost? Cu cât aveai mai multe bucăți, pătrățele de hârtie ruptă, cu atât aveai mai mult de vorbit la prezentarea propriei persoane în fața oamenilor. Evident reacția publicului nu a făcut parte din categoria chicotelilor, zâmbetelor pe jumătatea comusirei buzei, nici măcar rumoare. Râsetele au năvălit sala și în felul acesta atenția și-a făcut rapid prezența în incintă. Viitoarele noastre călăuze? Aspect deloc frivol, mișcările deloc rigide, ochii deloc întunecați, zâmbetul deloc afectat de procese carioase. Numărul de participanți era suficient de mare cât să ocupe până la semi-refuz un autobuz stradal. Fascinația m-a cuprins când am observit valențele de vârstă cât și de aspect și comportament a celor din jur.
Înainte de a lua parte la un act menit să unească mai multe categorii umane îți pui o sumedenie de întrebări inofensive și de regulă vii cu stereotipuri la prima întâlnire cu ei. Eu am anihilat temporar acest gând pentru binele meu. Subiectivitatea mea va fi predominantă în aceste randuri și voi începe prin a spune ca eu am venit la acest curs dornic să merg pe masivii din piatră alături de alte ființe.
Productivitatea primului curs a fost uriașă reușind să asimilăm suficiente informații despre viitorii noștri colegi de rucsac cât și despre viitoarele noastre cunoștințe, predate/împărtășite/oferite/dăruite de către niște ,,personalitati montane”. Apelativul acesta personal pe care eu l-am gândit provine din prezența lor plină de oxigen. Dacă aţi înţeles analogia putem merge mai departe. Colac peste pupăză, am mai avut şi mâncare pasageră și bună (fursecuri) împreună cu diverse lichide de băut (apă/cafea/ceai).
Taxa de participare? O taxă caritabilă, menită să bucure niște copilaşi: rechizite. Deja opinia despre acest proiect și oamenii din el a crescut vertiginos înspre bine. Zilele curgeau atât de greu până să ne vedem cu oamenii aceștia, dar la locul faptei parcă timpul nu avea deloc răbdare.
Sunt de părere că în sistemul universitar teoria este binevenită uneori, dar faptul că poți să palpezi și să vezi cu ochii tăi ce se află pe un slide ppt. este mai mult decât indicat. Ei au știut asta și la toate cursurile teoretice au venit şi cu obiectul nu numai cu cuvântul. Legătura dintre cele două ne-a conferit nouă o comoditate de înţelegere. Am văzut și atins rucsacuri de diverse mărimi, fiecare având același rol, acela de a te însoţi pe tine la munte. Însă confortul, spațiul de dispunere a lucrurilor pentru o drumeție și multe altele erau diferite. Am reactualizat ideea fundamentală a ceea ce ar trebui să conțină un rucsac. Aveam mici idei, cu toții avem, dar trebuiesc îmbunătățite pentru a nu întâmpina dificultăți în pustietatea miraculoasă. Într-adevar disconfortul este uneori folositor datorată învățăturilor pe care le vom trage ulterior din experiențele neplăcute, dar în acest caz este bine să nu fim viteji ci prudenți.
Prima aplicație a venit într-un sfârşit, utilizarea echipamentului, într-o pădurice drăguță pe lângă McDonald’s. Am montat un cort, am pregătit un rucsac, dar punctul culminant pentru noi, în special pentru mine, a fost aprinderea focului cu ajutorul unui amnar. Dificil dar binevoitor în situații mai puțin comode. La sfârșitul reușitei am urlat ridicând briceagul deasupra cerului albastru (acceptați pleonasmul, era deosebit de albastru).
Apare desigur și busola în povestea mea la cursul de activități montane. Orientarea este o activitate necesară, fie că vrei să participi la concursuri de profil, fie că vei rămâne rătăcit fără voia ta, dar să sperăm că veți reuşi la concursuri! Am exersat în sala de curs al proiectului o orientare pentru „feciori” folosindu-ne de o busolă și de niște grade date de către un coordonator. Apar și nodurile folosite în cățărare. Și da, ați ghicit, ne-am și cățărat. Dar până acolo am învățat comportamentul unui ins pe munte. Sacii de gunoi sunt indispensabili, pentru a-ți culege toate resturile care nu au ce căuta într-un loc unde materialele urbane sunt absente (plastic, hârtie, sticlă, etc). Gândul că rata florei comestibile trebuie să fie întotdeauna sceptică pentru tine și că posibilitatea de a păți ceva rău este validă, deci vei merge cu gândul de a nu atinge nimic. Iar fauna? Dacă dânsa devine agresivă din cauza instinctului de protecție, de frică sau de paternitate, soluțiile sunt diverse dar nu le vei aplica, datorită grupului cu care tu vei fi însoţit. Este atât de important numărul persoanelor care doresc să cutreiere sălbăticia cu tine, precum și disciplina și regulamentul de ordine interioară pe care îl veți stabili de la început.
Și vine momentul înțărcării. Laptele a fost atât de bun, de dulce, dar văzând ca ne-au apărut dinți, mamele noastre ne-au dus în Munții Măcin pentru a încheia cu succes procesul de maturizare.
Ideea preconcepută pe care eu am avut-o şi o recunosc fără pic de jenă a fost confundarea acestor Munți cu niște dealuri puțin mai înalte. Adevărul absolut l-am primit la locul faptei când dimineață, în jurul orei 9, ajungem la bazele munților într-un număr interesant de 27 de oameni. Echipați corespunzător (+ O CHITARĂ) am pornit pe drumul șerpuit, plin de pietre ascuțite dar puțin deranjante. Colorația vestimentațiilor noastre era diferită, țipătoare poate puțin, până când am primit un tricou personalizat cu numele proiectului (HAI CU NOI PE MUNTE) și în felul acesta ne-am neutralizat complet, fiind atenți la imensul spațiu verde din jurul nostru. Am fost împărțiți pe echipe, pentru a realiza niște sarcini în viitorul apropiat. Denumirile echipelor au fost relativ inovative (Lanternele verzi, Plăcințele dobrogene, Labradorii și Satanele).
Apa necesară vieții era pretutindeni, născută din izvoarele amenajate și sfârșind în adăpătoarele noastre.
Oboseala nu ne-a cuprins din câte am observat, entuziasmul era cu mult superior și în felul acesta am cunoscut locul de campare destul de repede. Verdele ne zâmbea și ne aștepta să ne construim o casă temporară. Am simțit că sunt binevenit şi nu am mai stat pe gânduri, am montat cortul ca la carte și am început să mă delectez cu elementele din peisaj fumând o țigară concomitent. Fumam pentru a-mi puncta niște momente cheie din drumeție, iar mucurile de țigară le îndesam în buzunarul de la pantaloni până când ajungeam la sacii menajeri din rucsac. Am constatat ușor că sunt puțin istovit, dar un baton proteic a sărit în ajutor.
Dar cum timpul este prețios și statul degeaba dăunător, am mers puțin mai departe într-o zonă natural amenajată stâncoasă, pentru a ne cățăra, asigurați de către coordonatorii noștri. Gândurile înainte și după? Vitejie tăcută și spaimă controlată oarecum. O senzație genială, regretul nu a apărut nicicând, paradoxal corpul mai vrea zgârieturi de pe stânci. Nici măcar un participant nu a refuzat o asemenea urcare, plăcerea de a rămâne lânge niște asemenea persoane se dezvolta și mai mult.
Am susținut chiar și un extemporal în acel loc. Nimic nu se compară cu o distanță suficient de mare încât să nu tragi cu ochiul la altcineva, însă eu trăgeam cu ochiul la natură. L-am luat cu brio, testul era bazat pe materialele susținute de către ai noștri dascăli temporari. Și nu vreau să țin secret acest fapt, însă eu am avut cel mai bun rezultat.
Începând cu acel moment unic, acela de a susține un examen în creierul munților, toate momentele au trecut val-vârtej prin fața celor doi ochi căprui pe care îi posed, din cauza gradului ridicat de frumusețe al momentelor. Cârnăciorii de la foc împreună cu bezelele au fost devorate în scurt timp împreună cu singura bere pe care o dețineam (literă de lege), sunetul de chitară, glumele nocturne și diurne, luminile de lanternă și lumina lunii.
Vine a doua zi plină de imagini făcute cu telefoanele mobile, foarte multă sudoare, broaște țestoase, culori resuscitante, bujori neatinși, urme de porci mistreți, excremente de iepuri, zgomot de muște, urzici, soare arzător, 2 vârfuri cucerite. Dar lucrul cel mai de preț din întreaga experiență a fost lipsa contactului cu lumea virtuală.
Mă voi întoarce.
Sergiu