Mi-aș dori să spun că am fost cei mai viteji, dar ar trebui să mă includ și pe mine. Şi e clar că nu vitejia m-a împins pe mine până în vârf. Au fost momente în care m-am întrebat de ce fac asta: din ambiție, din încăpățânare sau doar că să îmi testez limitele.

Pentru mine muntele este fascinant întotdeauna, dar vântul ăla… Pentru prima oară în viața mea mi-aș fi dorit să am măcar vreo 5 kg în plus! O priveam pe Mariana cum înaintează printre rafale și mă gândeam doar că atât cât ea este încă în picioare am și eu șanse să rezist, ea fiind chiar mai ușoară decât mine.

O parte dintre noi au hotărât să se întoarcă. Unii au declarat că nu sunt prieteni cu vântul, ci mai mult cu soarele ce strălucea pe cer, și s-au întors în zona fără vânt să ne aștepte. Dar eu de ce am mers până în vârf oare? De ce am ales vântul ăla care parcă se străduia să ne facă pe toți să ne întoarcem? Sincer… nu ştiu încă.

Am făcut câteva poze sus, pe Păpuşa, apoi ne-am întors și parcă vântul bătea și mai tare. Ne-am reîntâlnit cu cei ce se bucuraseră de soare, am mâncat puțin (doar puțin, pentru că ne înghețau mâinile), am împărțit între noi nişte ceai cu rom și am continuat să coborâm. Deja vântul nu mai bătea atât de tare. Dar, la un moment dat, chiar s-a oprit de tot. Îmi amintesc exact momentul și pe mine spunând: ador sunetul ăsta, e sunetul liniștii.

Pentru mine urcatul a fost dificil, dar a fost un drum frumos, alături de oameni frumoși, oameni care au curaj să spună: eu până aici pot. Oameni care te așteaptă, la întoarcere, ca să îți dăruiască zâmbete și îmbrățișări. Cineva a zis că, testându-ţi limitele, de fapt nu ţi le depășești ci ţi le împingi tot mai sus. Așa că hai să vedem până unde o să ajungem!

Diana Severin