A venit deja iarna. Sau e toamna? Peste tot in tara e toamna, doar unde ne-a manat pe noi nebunia sa mergem e iarna. Iarna in toata regula. Dar logic ca inca nu stiam asta, urma sa aflam ca prognoza de “vreme senina si posibilitati de ninsoare slabe” nu e cea mai indicat de urmat.

Ne strangem dimineata, plecam la drum, suntem 5 din Galati si 1 din Cluj (da!!! Albatros Turda – vine cat de curand pe marile ecrane). Unde mergem? In Vatra Dornei, stam la o pensiune. E rece, aprindem un foc (pe telefon) sa avem un semineu la care sa cantam. Prima zi e de “aclimatizare”, a inceput sa cearna putin afara. E frumos, dar tot e putin racoare.

Planuim a doua zi: Vf. Giumalau – de 1 decembrie. Am aflat abia a doua zi ca in zona Vatra Dornei Salvamontul face o activitate anuala de ziua nationala in care un grup de oameni duc drapelul national pe cateva varfuri mai inalte din Muntii Giumalau, Calimani, Suhard si Bistritei.

Ne-am trezit dimineata, am baut cafeaua – am inventat un nou tip de cafea: “cafeaua la microunde”. Am intrat in traseu din Rusca si am avut noroc de un tip de la Salvamont care s-a oferit sa ne duca putin mai sus cu masina. A fost super de treaba, ne-a explicat ce actiune au ei si ca sunt foarte multi pe traseu. Cabana Giumalau se pare ca trebuie sa mai astepte, o vom vizita iarna asta, dar acum am trecut doar in fuga pe acolo. Am urcat. Zapada crestea, era rece, batea vantul. Albatrosii s-au chinuit putin la deal, dar e abia prima zi, maine va fi mai bine. 🙂 Am ajuns la cabana la Giumalau; eu eram dator cu o bere la cabanier; Bebe si sotia (din pacate am uitat numele ei) sunt niste oameni asa cum trebuie sa fie – ei sunt normalitatea, dar din pacate am ajuns sa ne bucuram asa de mult cand gasim normalitatea sus pe munte. Aici s-au ascuns ultimii pui de daci – ultimii romani autentici – cu ironie subtila, cu mandrie si care inca tin “legea ospetiei”. Deci, spuneam, oamenii astia ne-au primit in cabana care era plina, ne-au servit cu ceai din partea casei, ne-au intrebat incotro si de unde, asa cum e normal.

Am sa dedic urmatorul paragraf sentimentului pe care il am cand intru intr-o cabana; primul lucru care ma interseaza nu e caldura, curatenia, apa calda, oamenii de acolo, ci cabanierul. Cabanierul e cel care sfinteste locul, cel care ma face sa ma simt bine intr-o cabana. Probabil ca cer ce as oferi eu – poate e timpul sa ma a apuc de cautat sa devin cabanier (parca in Curmatura se cauta ajutor de cabanier) 🙂 Apreciez foarte mult cabanierul care te pune la masa, e chiar sincer cand te intreaba cine esti si face tot sa te simti bine; pana la urma te primeste la el in casa – cum e primirea e omul; cum e omul e confortul tau acolo. Pana la urma mersul la munte, la cabana, necesita si putin confort (macar psihic, daca nu e neaparat fizic).

A doua zi a urmat o tura, cu masina in mare parte, in Rarau. Am incercat o parte din Transrarau, din partea cealalata, dinspre Campulung. Am urcat la Pietrele Doamnei si ne-am cocotat putin pe ele; ne-am jucat, am invatat si am mancat morcovi. Din pacate, nu am putut fotografia Pietrele si pe noi. In momentul cand am ajuns sus muntele s-a invaluit in ceata. Patravul de dupa a meritat, chiar daca am facut putin foamea apoi. Ziua asta a fost o zi usoara, nu stiu daca am dormit atat de mult vreodata la munte. Seara au venit si ultimii 2 participanti, fetele de la Cluj.

Ultima zi de munte a coincis cu o intalnire cu cei de la Iacomi. Ne-am intalnit in Saru Dornei sa urcam in Calimani, la cei 12 Apostoli. Ningea ca in povesti cand am pornit in traseu. Se taia in sau langa Parcul Calimani ca in codru. Urat peisaj, trist!

Ne-a viscolit putin in urcare dar apoi s-a potolit. Am intrat intr-o padure ce ziceai ca e din povestile cu elfi. Zapada pufoase peste tot, copacii plini de nea, o carare acoperita cu zapada ce se vedea vag uneori, multi jnepeni acoperiti care faceau sa para ca timpul e oprit in loc. Sus insa, din cei 12 Apostoli am vazut doar 6 si ne-am multumit ca au fost 12 in total (6 la dus si aceeasi 6 la intors :)) ). Cum sa va zic?! Sus era ingrozitor de frig, nu neaparat de la temperatura ci de la vant. Vedeam la maxim 10 metri in fata, iar fulgii aia frumosi de mai jos, cand se izbeau de obrajii nostri, semanau cu lamele de ras. Am trecut prin ceva viscoluri si temperaturi scazute, Giumalau a fost rau si ne-a lovit din plin dar, pentru mine, primele 10 minute la iesirea in gol alpin au fost atat de greu de digerat; rasuflarea mi s-a taiat, creierul tipa sa ma intorc inapoi in padure, colegii de tura ii simteam ca erau de acord cu capul meu (macar partial), ochii nu vedeau (ochelarii se abureau), parul inghetase, buff-ul de la gura era ingetat si mainile erau bocna… si asta s-a intamplat in primele doua minute.

Seara am stat putin la cei de la Iacomi, pana cand a aparut in peisaj o bautura magica nemaintalnita numita, cred, ghinţuiala. Si ne-am data seama ca e momentul sa mergem acasa. Urma a doua zi un drum lung, dupa “pe curanduri” cu ardelencele.

A fost o tura lunga, echilibrata. Nu am tras de noi dar nici nu am stat degeaba. Mi-a lipsit sala de mese in care sa stam cu totii, dar am vazut si alta varianta de a merge la munte. Probabil ca incep sa imbatranesc, dar incepe sa imi placa pe la pensiuni. :))

Cer senin si oameni insoriti!

Sa ne vedem cu bine!

Tiby