După încă un drum în timpul căruia a trebuit să ascult pe rând (sau în același timp) fie Black Sabbath, fie trăncănitul ciudat care se auzea de undeva din mașină (căruia, apropos, i-am aflat cauza, între timp), iată-ne ajunși în sfârșit la punctul de tranziție, Murighiol, Tulcea. De aici, tot în aval, către capătul de lume care este Sfântu Gheorghe.

Am ajuns la timp, am descărcat, și am început să încărcăm bărcile ce urmau să ne ducă către locația cu pricina. Aici, în timpul încărcării (a se citi îngrămădirii) bagajelor în cală, mi-am făcut niscai griji, în mod special pentru sacoșa mea cu alimente, ce nu era închisă bine și nici nu putea fi. Dar, am realizat destul de repede că în cel mai rău caz urma să-mi pescuiesc conservele de fasole de pe fundul calei bărcii, fapt ce nu era neapărat o mare problemă.

Pe drum, probabil că s-au discutat diverse lucruri, dar eu eram prea fascinat de kilometrii după kilometri de vegetație, de ocazionalele și cripticele indicatoare de navigație, diversele păsări și toaletele lor publice – balizele. Plus că oricum nu auzeam mare lucru ca urmare a zgomotului motorului.

Ajungem în Sfântu Gheorghe, ne luăm bagajele (care se aflau într-o stare ok), și o luăm la picior pe dig, către spațiul de campare, în complexul Green Village. Suntem întâmpinați de o domnișoară drăguță, totul “nice and shiny” împrejur, ajungem la recepție, formalități, găsim locul unde va trebui să campăm noi și (sperăm) toți ceilalți. Căutăm locuri bune de pus cortul astfel încât să dormim cât mai târziu. Ne marcăm locul cu bandă. Și alte acțiuni similare de colonizare temporară a locului.

Acum e momentul în care realizezi că nu poți vorbi despre tot ce s-a petrecut în Deltă în mod cursiv, fără a-ți irosi timpul și răbdarea, atât a ta cât și a binevoitorilor cititori. Așa că îți schimbi puțin stilul și modul de abordare. Plus că oricum nu îți amintești tot, și chiar dacă o faci, nu neapărat în ordinea corectă.

Astfel, după ce trecură cele câteva zile de relaxare, întrerupte doar de expedițiile ce aveau ca scop traseul de orientarea și harta necesară acestuia, iată că deja lucrurile devin mai serioase – lumea începe să vină – trebuie făcut asta sau cealaltă. În această categorie, pot adăuga: vopsitul de scoici, ce urmau a fi folosite pentru proba teoretică, scanarea zonei pentru întocmirea traseului de orientare, găsirea unei soluții cât de cât ok de transpunere a hărții lui Tibi în format digital, realizarea unui fișier pentru calculul punctajului, întocmirea unui filmuleț pirățesc, și multe (…?) alte chestii mici.

Dar să lăsăm astea și să trecem la partea interesantă, mai exact la probele trofeului. Deja, înainte de a ajunge la Sfântu Gheorghe, concurenții aveau o temă de casă, ce urma a fi punctată ca și probă. Denumită proba “Drumețul”, participanții trebuiau să realizeze trei poze și un filmuleț cu niște teme predefinite. Astfel, vineri seara, la prezentarea rezultatelor muncii asidue, am avut parte de porții de râs cauzate de pescuitul în supermarket, pescuitul de sireni, ahâm, tritoni, invazii de pirați în tomberoane, pirați cibernetici, pokemoni (că, de, puteau cu adevărat lipsi?), precum și de cei 100 (și ceva) metri gropi în… cimitirul Tulcea. Toate astea în timp ce eu și Armand jucam rolul de stâlp(nici) asistenți, susținând cearșaful/ecranul de proiecție, iar Chiri se lupta cu formatele digitale ale pozelor și filmărilor, cu laptop-ul lui Tibi, precum și cu lipsa de împământare a prizei.

Trece seara, se lasă noaptea cu totul, și urmează proba de folk individual, nepunctată, dar foarte importantă pentru moralul colectiv. Astfel, în jurul unui cerc de torțe (focurile plăieșești fiind strict interzise în camping, precum și orice versiune mai miniaturală a acestora) ne-am descărcat bateriile pentru a doua zi. Dar a meritat, fără doar și poate!

A doua zi, prima probă “serioasă” – cros-ul. Mulți participanți, băieți și fete, toată lumea în condiție fizică de vârf (?), după seara ce a trecut, și iată că se dă startul. Yours truly, însă, și-a petrecut o bună parte din competiție pe post de… post acvatic, ce urma a fi ocolit de participanți, așa că nu vă poate spune foarte multe despre dinamica cursei, și despre strădaniile concurenților, dar vă poate spune că e fun să ai creveți colcăind printre degete, cauzând probabil o catastrofă ecologică în biomul epidermic a picioarelor.

Proba teoretică a succedat, într-un format nu tocmai convențional, dar inteligibil (în cele din urmă). În loc de tradiționalele teste, s-a mers pe o probă mai sportivă, cu elemente de ștafetă – participanții se organizau în echipe, fiecare membru urmând a alerga până la unul din cele zece posturi, unde răspundea la o întrebare specifică, iar în funcție de corectitudine primea o scoică corespunzătoare. Într-un final, fiecare grup trebuia să aibă strânse câte o scoică cu OK de la fiecare post, echipa cu cel mai bunt timp câștigând. Se pare că proba a fost un mare succes, lucru ce ne încurajează să o dezvoltăm chiar mai mult pe viitor (*râs malefic*).

Mult așteptatele campionate de fotbal și volei au urmat puțin mai târziu, arbitrate eroic de Adi, respectiv de Florin și Adela, întrerupte doar de pauza de pepene și ocazionalul stropit cu furtunul. Multe nu pot spune despre ce s-a petrecut în timpul meciurilor, în primul rând datorită faptului că în aceeași perioadă fugeam ca disperatul între căsuța Cristinei și clădirea administrativă a campusului, încercând să o scot la capăt cu hărțile de orientare și cu plasarea posturilor. Dar am auzit de la unul și de la altul cum că s-au dus lupte epice între echipele participante, câștigătorii luptând cu adevărat “tooth and claw” pentru poziția fruntașă.

Proba surpriza, ca de obicei (dacă înțeleg bine), a fost surpriză chiar și pentru noi, până foarte aproape de începerea probei, astfel prea multe nu vă pot spune despre ea, nefiind prezent, dar știu că a constat în umplerea unor recipiente, într-un timp cât mai scurt, folosind orice metodă posibilă, mai puțin cele mai evidente. D’oh.

Timpul trece, că doar n-o sta, se lasă seara, și deja lumea e pregătită pentru proba de orientare pe timp de noapte. Sau să îi spun slalom printre țânțari (și alte gângănii agasante) și prin mlaștină? Oricum i-aș spune, adevărul e că nu a ieșit tocmai… cum a fost planificat. Printre punctele principale, menționez legendarul post 6, găsit doar de cei mai îndârjiți dintre participanți, de negăsitul post 7, pierdut (ahâm – furat) ca măgarul în ceață (sau altfel spus, răpit de vegetația luxuriantă a deltei), scăldări nocturne în ochiuri de mlaștină, straturi de insecte ce ne acopereau din cap până în picioare, așteptând la linia de sosire, precum și foarte abundenta frustrare generală. Ce putem spune acum? Data viitoare, mai bine. *Ducks an incoming bottle*

Deja la cultural, toată lumea probabil era extenuată, unii fizic, alții psihic, cei mai mulți ambele, dar cu siguranță asta nu a contat câtuși de puțin căci aproape toată lumea a fost prezentă, parcurgând (încă o dată) cei 2-3 km până la plajă (unde avea loc evenimentul), și, în cazul participanților, dând tot ce aveau, în jurul focului (de data asta având parte de un foc adevărat).

A doua zi a avut loc decernarea premiilor și anunțarea câștigătorului trofeului – care a fost (tot) CPNT Brașov, că tot veni vorba. Dar nici Caraiman Câmpina sau Calauza 3+1 nu au fost cu mult în urmă, ocupând locul doi, respectiv trei, pe podium.

Odată ce totul era încheiat în mod oficial, a venit și timpul să plecăm. Acum, altă nebunie, întrucât lumea trebuia distribuită optim pe bărcile existente, astfel încât să fie grupați în funcție de club, destinație și cine știe ce alte criterii oculte. Tibi și Silviu au făcut însă față fără probleme, și în curând plecăm iar la drum, de data asta într-o barcă de pescuit (grupul nostru cel puțin). S-a repetat iarăși grija nejustificată față de bagaje, la un moment dat având impresia că rucsacul meu tindea să alunece (în apă?), fiind în vârful unei stive, pe undeva prin spatele bărcii, dar nu după mult timp, peisajul mi-a distras din nou atenția și am uitat de bagaj. Călătoria în sine a fost atât de plăcută (dacă ignorăm soarele arzător – și era ușor de ignorat), încât unii și-au permis chiar să doarmă pe fundul bărcii.

Ce se poate spune într-un final despre tot ce s-a petrecut la Sfântu Gheorghe? Cred că în mare parte doar lucruri de bine, cu o parte variabilă negativă (variabilă în funcție de persoana întrebată, probabil). Din punctul meu de vedere, însă, cred că partea aceasta negativă este cât se poate de mică, dar fără ea nici că se putea, iar dacă se va putea vreodată, putem foarte bine să ne dăm demisia din funcția de oameni.

George