Intro: “Puține lucruri mă pasionează cu adevărat sau îmi stârnesc interesul… dar și când se întâmplă… rămân veșnic în amintirea mea”

Aș putea să încep acest articol cu tot felul de baliverne sau lucruri scrise doar ca să fie scrise. Nu voi face acest lucru, mai exact… nici nu știu ce fac. Am un amalgam de idei, făcute ghem undeva în cap. Știu sigur că voi face tot posibilul să exprim cât mai clar impactul pe care l-a avut prima mea drumeție, cu adevărat importantă. Sper, să nu fie ultima, pentru că mi-am testat cu adevarat abilitățile… sper totuși să fie ultima de 33 km parcurși… pe jos, și pe orizontală, dar și pe verticală… și la deal… și la vale.

Am avut emoții, încă din dimineața zilei de vineri. Îmi făcusem bagajul de joi, și mă întrebam cum va fi oare. M-am dus la muncă, și pe tot parcursul zilei încercam să îmi fac o idee pe unde ne vor duce Albatroșii. Ne-au spus ca avem de urcat aproximativ jumătate de oră, până la refugiu, unde vom campa și de acolo numai de bine, adică veselie și cântări la chitară. Mi-am spus că voi rezista cu rucsacul în spate o jumătate de oră, nu are cum să fie atât de greu, iar a doua zi, oricum mergeam în tură fără nimic în spate, pentru că totul era cărat de Octav (Săracul… El face munca mai grea, de obicei). Perfect! Până aici, toate cele bune. Ne-am adunat cu toții la Mec, ne-am împărțit pe mașini. Noi am mers cu Andrei și Gabriela (by the way guys, sunteți oameni faini de tot). Am râs, am glumit… s-a făcut și noapte… și iată-ne ajunși într-un final. Ne-am pregătit cu toții, am pus rucsacul în spate, fiecare pe al lui… sau cel puțin așa credeam, fiind noapte… dacă nu, oricum toate bagajele au ajuns sus… și am început urcarea. Și am urcat… și am tot urcat… și jumătatea aia de oră parcă nu se mai termina (probabil era și de la oboseală…) și rucsacul parcă nu mai era așa de simpatic precum era jos la mașină… Parcă era din ce în ce mai greu… poate și din cauza faptului că am cărat mâncare cât pentru un batalion.

Am ajuns sus, într-un final… gâfâind și gândindu-mă că dacă până la refugiu a fost așa de abrupt, în tură nu are cum să fie mai greu… mi-am zs că va fi cam la fel.

Am pus corturile, s-a cântat încet și timid (Tiby, mai cu forță data viitoare!!! Te rugăm… Nouă ne place să te ascultăm.), am băut ceai (cel mai bun ceai)… știu că era cu măceșe uscate și încă ceva, dar a fost minunat după sesiunea de montat corturi pe întuneric. Ne-am dus la culcare și cam asta a fost prima seară. Încă aveam în cap, gândul și curiozitatea: ”Oare cum va fi mâine?! Unde vom merge?“

P.S: Am uitat să spun de Fane! Fane, să zicem că a fost oarecum șeful taberei pentru că era gazda noastră de la refugiul lângă care am campat. Nu cred ca i-am acordat multă importantă vineri. Lucrurile s-au schimbat până duminică. Vă zic mai încolo și de ce.

Sâmbătă. Dimineață. M-am trezit foarte odihnită (cred că știa corpul meu ce va urma, dar nu cred că eram pregătită să accept micul său avertisment). Ne-am pregătit și duși am fost, la ora 9, pe următorul traseu: Muntele Roșu “Cabana”- “La răscruce”- traseu triunghi roșu – “Gropșoarele”- Vf. Zăganu (pe culmea Gropșoarele Zăganu) – Pârâul Sterp – “Poiana Valea Stânii” – CHEILE Văii Stânii – căsuța Călugăr Antonie – aș putea să adaug: Muntele care nu se mai termina de urcat cu cele mai frumoase flori… Rododendron – Culmea Sughite – “La Răscruce” – Căsuța.

Ooook. Pare mult mai usor să scrii tot acest traseu. De fapt, cred că traseul trebuia să se termine pe la Pârâul Sterp… pe undeva pe acolo… dar nu s-a terminat, și știți de ce?!… pentru că Fane s-a gândit că toți merităm un botez al munților. Și cred că l-am primit toți! Am trecut prin toate stările posibile de oboseală, stres, nervi, bucurie, extaz… combinate cu soare, vânt, ploaie cu gheață, ploaie fără gheață și cu multe diferențe de nivel, și mai ales cu mulți km parcurși. Deși, fizic nu mai puteam să merg pentru că la un moment dat nu îmi mai simțeam picioarele, ambiția îmi spunea că trebuie să îl termin. Ambiția și Octav. Nu vroiam să rămân ultima, vroiam să fiu prima, pentru că așa sunt eu, deși nu mai pot, mereu îmi găsesc resurse și fizice și psihice să înving orice gând negativ.

Peisajele văzute de sus nu se compară cu nimic. Ba da, cu alte peisaje de acest gen, văzute tot de sus. Dar știți care e partea grozavă?! Că nu toți ajung să le vadă, și asta le face și mai frumoase decât sunt cu adevărat. Avem munți frumoși, păduri și mai frumoase (câte or mai rămâne), cred că ar trebui să profităm de ele. Ar trebui să ne aventuram peste tot, să “gustăm” din natura României și să le ocrotim, să le pozăm cu ochii minții și să le păstrăm ca pe-o comoară.

Am avut alături, în prima drumeție, oameni faini, oameni plini de viață, de speranță, de gânduri frumoase, și de bucuria de a trăi. Acea bucurie, pe care rar o mai întâlnești, acea pasiune pentru natură, frumos și respectul pentru munții noștri și pentru tot ceea ce reprezintă Mama Natură. Am învățat de la ei că lamentările și nervii nu te ajută pe munte. Din contră, devin propriul tău duşman, și că forța interioară și resursele pe care le ai, nu le descoperi cu adevărat decât când ești pus în situații care depășesc total zona ta de confort.

Dar mi-a plăcut! Aș mai face-o o dată. Dar fără Fane. Glumesc! :))) Îl luăm și pe Fane. Fără el, nu am fi văzut celebrele Chei ale Văii Stânii, și nici nu am fi coborât ditamai muntele prin teren accidentat. Toată durerea de picioare, unghii, degete, cap, mâini și care or mai fi fost, nu mai înseamnă nimic acum. Știu doar că am rămas cu o poveste super hazlie de povestit mai departe, acelor oameni care nu au avut ambiția noastră și care se complac să fie așa… normali.

Oameni frumoși, vă mulțumesc! Vă mulțumesc pentru amintiri!!!

În încheiere: “Let your dreams stay big… and your worries stay small!”

Vă pup!

Adelina Baboi