Este la modă ca la fiecare început de an să ne stabilim un set de țeluri pentru următoarele 12 luni. Dar multe dintre ele sunt banalități de genul: să mă duc la sală (pentru că sunt gras ca porcu’), să nu mai beau (ca porcu’), să nu mai arunc banii pe prostii (probabil tot ca porcu’).

Deși nu sunt omul care să țină la o asemenea tradiție (în principal fiindcă nu țin minte 12 luni că pe 1 ianuarie am zis eu că îmi voi mesteca supa de 100 de ori pentru că așa e sănătos) pot spune că am reușit să fac ceva nou anul acesta, ceva la care mă gândeam de ceva vreme.

M-am înscris la Cursul de Educație Montană “Hai cu noi pe munte!” organizat de clubul ATE Albatros Galați, în speranța că voi găsi oameni care iubesc evadările în natură și voi putea face lucrul acesta cât de cât organizat.

Zis și făcut! Mi-am contactat toate pilele lipovenești de care am dispus (aka Corina care se ocupa de organizarea proiectului) și mi-am făcut rost de un loc la cursuri, deși m-a pus să completez un formular. Acum că am terminat cu bine, pot spune cu sinceritate că pentru prima dată am stat într-o sală de curs 2 ore, ascultând oameni aruncând cu informații spre mine și nu simțeam nevoia să arunc înapoi un scaun. 😁 Știți cum sunt profesorii care își iubesc materia și au și educația didactică necesară să facă un curs distractiv? Eu nu știu, dar oamenii aceștia cred că se apropie. Plus că aveau cafea și fursecuri pentru pauză.

Și cum nu e curs fără sesiune, băieții și fetele au fost destul de simpatici încât să ne organizeze una, și întinsă pe două weekend-uri încă.

În primul weekend ne-am târât oasele prin Munții Măcin…

Ajunși acolo, toți cursanții au fost împărțiti în două grupuri și, ca într-un ritual ocult, am fost forțați să ne alegem un nume și un strigăt de luptă. Mare ghinion a fost pe capul meu întrucât am avut doar fete în grup și așa de greu mi-a fost să mă simt bine, nici nu vă puteți imagina. După multe deliberări și discuții filosofice, am decis că numele grupul nostru va fi “3 Chiloți galbeni” și niciun strigăt de luptă nu poate fi mai intimidant decât “LIINGURĂĂĂĂĂ!!!”.

Acestea fiind stabilite, am început să ne facem cărare pe munte cu rucsacii plini de granit (Mulţumim Tiby!). Nimic nu poate fi mai frumos decât să știi că fiecare pas pe care îl faci, te deconectează tot mai mult de civilizație și te duce din ce în ce mai departe de toate normele citadine care apasă zi de zi asupra ta. Plus că, echipa mea era în față, așa că UHUUUU!

Ajunși la locul de campare, ne oprim o clipă înainte de a începe să întindem corturile. Merită să urci tot muntele chiar și pentru câteva clipe în care stai și privești de sus întinderea de câmpie, pătată din loc în loc de câteva sate, cu raze de soare reușind să treacă prin câteva spărturi în nori și să auzi sunet de “viu” peste tot în jurul tău.

Primirea în tabără a fost făcută cu șuncă și ceapă (Bun a mai fost!) și am avut parte de prima surpriză și anume tricouri special pregătite pentru această ieșire. Și dacă asta nu ar fi fost suficient, înaripații (a se citi albatroșii) aveau planificate și alte lucruri interesante. Conduși spre o carieră de piatră de mult uitată de industrie, au instalat o funie cu laț și toți participanții au avut ocazia să se bălăngăne atârnați de ea. Cine vrea, poate chiar să se laude că a făcut puțină cățărare pe stâncă.

Vădit descurajați de faptul că nu au reușit să scape de noi trași pe funie, dragii de ei au decis că ar fi cazul să ne trimită prin hățișuri, poate se pierd măcar vreo doi-trei. Mai adaugă și lăsarea serii și rezultatul trebuia să fie cel dorit. Însă busolele pe care ni le-au dat și traseul indicat par să fi fost bune, întrucât spre seară, au reușit toți să găsească înapoi locul de campare. Pricopsiți cu noi, au renunțat să mai încerce să scape de noi, așa că am pus de un foc de tabără cu bezele și cârnați și întrebări indiscrete, dar interesante (Cine nu a avut plăcerea, să îi zică Adelei ce anume îi entuziasmează).

A doua zi am mers până pe Vârful Țuțuiatu, unde lumea a pozat mulți boscheți colorați (Bujori parcă se numeau 😉) și am avut ocazia să vedem de sus muntele încă o dată înainte de inevitabila întoarcere la civilizatie.

În cel de-al doilea weekend cazarea a fost în Munții Ciucaș

Ajunși acolo aproape de miezul nopții, am pus rucsacii în spate și am început să urcăm până la un refugiu relativ retras, dar primitor, îngrijit de Fane. Cine e Fane? După 33 de km făcuți prin munți, la deal și la vale, pe un traseu ales de el, abia începi să îți faci o idee despre cine e Fane…

În 33 de km, mulți dintre noi au înțeles ce limitări fizice au și de câtă voință au nevoie să pună un picior în fața celuilalt încă o dată și încă o dată. Și în ciuda epuizării, a bătăturilor, a genunchilor care și-au dat demisia sau a ocazionalelor contacte între fesieri și pământ (sau stâncă), nu am auzit pe nimeni care să zică un cuvânt de regret. În aproximativ 10 ore de umblat am apucat să vedem cam tot ce are de oferit muntele și dacă priveliștea din Munții Măcin impresionează, cea din Munții Ciucaș inspiră ceva spiritual în tine (sau cel puțin asta a fost cazul meu).

Dacă închei aici, este de ajuns, însă nu pot să nu menționez că oricât de frumos și de calm este muntele, experiența este completă doar atunci când ești înconjurat de oameni frumoși care își aduc fiecare aportul în grup. De la ciorba de pește făcută de Tiby, Mariana, Adela, sub atenta îndrumare a Corinei, gătită pe acorduri de chitară, mulțumită lui Chiri, frumos acompaniată de Oana, Gabi, Alina până la bancurile Alinei, cheile lui Octav, entuziasmul Ramonei (Yeiii… pentru cunoscători) sau incredibila energie (și sumedenia de poze) a Dianei.

Andrei Cristea