Bunloc – 8-10 Ianuarie 2016

Cine zice că tocurile-s al dracului, n-a încercat o pereche zdravănă de bocanci pe o zăpadă comme ci comme ca, uneori combinată cu frunze, alteori cu noroi.

Am avut recent norocul – iar ei au avut ghinionul – să aterizez printre albatroși și să mă metamorfozez într-unul, dintr-o coțofană. După multe lupte psihologice cu părinții mei (căci eu încă sunt pe semnătură, cum ar spune Krisu) și colinde cu substrat, am ieșit victorioasă și am purces în drumul meu cu direcția munte. Care munte? Toți.

Primul pas a fost să fac rost de echipament (cumpărat, împrumutat sau furat), iar principala lecție a fost că muntele este ca femeia – ori investești ca lumea în accesorii, ori nu mai investești deloc. Dacă vreun viitor pui de albatros va citi acest articol, sunteți avertizați din prima că o să faceți gaura în bugetul familiei vrând-nevrând și că upgrade-urile periodice sunt necesare, iar ce este primordial este faptul că ”las’ că merge și fără” este eronat, doar dacă nu consideri că ai băut și mâncat destul pentru o viață și că ar fi cazul să dai și tu ortul popii, într-o râpă, ca tot omul.

Bocanci, bifat, rucsac, bifat, parazăpezi, bifat, haine corespunzătoare, bifat, mâncare, bifat pe jumătate.

Ne-am suit în tren toți 11 și spiritul lui George, deoarece el nu a mai putut veni și ne-a făcut cadou un bilet și am plecat(cel puțin eu) entuziasmați de ce va urma. S-a dormitat, s-a râs și s-au schimbat trenuri în gări părăsite de lume. Am plecat din Dârste la picior până la poalele muntelui. Fie prin selecție naturală, fie pentru a avea conștiința împăcată, începătorii și cei ce se știau mai lenți au plecat primii, cât timp ceilalți au făcut un repaus.

Traseul până la cabana Bunloc a durat aproximativ o oră și nu a fost dificil, în afară de ultimele 5 minute când vedeam punctul final și abia așteptam să ajung și să văd panorama lăudată de mulți, însă expectativa colorată mi-a fost cu mult întrecută. Locul a devenit imago-mundi. Am văzut Piatra Mare, Postăvarul, Bucegii și Perșanii în toate ipostazele: atinși fin de luminile apusului, învăluiți de ceață, dedublați de cerul când azuriu, când albastru persan, când mov, când gri, când negru, când cu un curcubeu imens, dar timid suprapus. Iar tabloul vesperal al Brașovului iluminat a compensat fiecare luminiță lipsă în parte de pe stâlpii Galațiului.

Am fost primiți de cabanierul Nicu Sava și de mama sa în vârstă de aproximativ 80 de ani cu un călduros ”Voi sunteți nebunii ăia de ați ajuns la 2 dimineața!”.În aceeași seară ni s-au alăturat și restul albatroșilor din diferite zone, și după conceperea mămăliguței s-a dat startul la cântări, povești și atmosferă încărcată pozitiv la parter și negativ la etaj, căci nefericiții ce voiau să doarmă și-au luat curând adio de la luxul acesta.

La sfârșit s-a negociat ora de trezire, am fost delectați cu o încercare de sforăit, mai mult un șuierat inspirat din vuietul de printre copacii din pădure combinat cu un horcăit de porc tăiat à la Indie, și cu chiu cu vai am încheiat noaptea.

A doua zi am plecat în traseu spre o peșteră despre care ni s-a spus ”Mamă, să nu vă băgați în ea, că acolo rămân’ți, e strâmtă uite-atâta și întunecoasă, nu, nu vă băgați”(care mi-a adus tare mult aminte de Copiliță fără minte) și însuflețiți de sfaturile matriarhale, am plecat. După ce am alunecat peste copaci, pe sub ei, pe lângă ei și am găsit cu greu marcajele, am ajuns într-un punct mort, unde prea mulți arbori doborâți ne-au tăiat calea, și ne-am văzut nevoiți să ne întoarcem.

Pe drum, însă, am trecut printr-un spațiu deschis, unde de cum s-a pus piciorul, s-a știut că va fi numai bun de o bulgăreală. Ne-am înarmat, ne-am împărțit în două tabere și ne-am bătut până n-am mai ținut cont de echipe, căci Chiri striga cu ardoare ”ACUM TOATĂ LUMEA PE TIBYYY!”  ”ACUM TOATĂ LUMEA PE MARIANAAAA!” și bineînțeles că joaca s-a terminat inevitabil cu ”TOATA LUMEA PE CHIRIIIII!”. Mai apoi, eu, Ana, Indie, Adina și încă alte câteva persoane ne-am dat pe derdeluș, ne-am făcut vreo cinci amintiri de culoare mov, a căror formă se potrivea cu bolovanii de acolo și ne-am îndreptat spre cabană.

S-a cântat în jurul supei, ne-am odihnit, am luat apă de la izvor doar de dragul de a ne plimba și apoi s-a cântat și mai mult.

Ultima zi s-a terminat rapid, drumul până jos a trecut nesimțit, ne-am luat la revedere de la cei ce-i vedem mai rar și ne-am urcat din nou în tren spre Galați, pentru a avea de unde pleca încă o dată, și încă o dată..

Gabriela B.