Traseul se poate spune că a început în gara Sinaia. Cinci persoane, aparate foto, niscavai merinde, și un plan – Munții Baiului, din Sinaia către Azuga, sau poate Bușteni. Scopul – vederi spectaculoase către Bucegi și munții Ciucaș, priveliști nu mai puțin grozave în munții Baiului și văile adiacente. Aproximativ 8 ore. Cu puțin noroc, vreme bună, la altitudine.
Pe când treceam pe lângă ultimele case in Sinaia, înainte de a începe urcușul, un câine s-a atașat grupului nostru ce avea formatul acelor patrupede des întâlnite pe lângă covrigării și fast food-uri, deci cât se poate de „rotund”. Ar fi fost absurd să avem un companion canin călătorind cu noi pe lângă Cabana Câinelui, de-a lungul Piciorului Câinelui, către și pe Piscul Câinelui, așa că acesta ne-a părăsit după o bucată scurtă de drum, și am ajuns la cabana mai sus menționată, în versiunea inițială a grupului.
Aici drumul ar fi trebuit să ne ducă către stânga, către cabană, și, probabil, să reducă din efortul depus la urcare, dar întrucât traseul inițial era acum parte din proprietatea privată a cuiva, sau a altcuiva, am pornit pe ruta alternativă, de acum oficială. Marcajele alb și albastre ne-au acompaniat cu fidelitate până mult mai departe, pe Piciorul Câinelui, și chiar mai departe, aparent relativ recent revopsite.
Continuându-ne urcușul, am înaintat prin pădure, iar până am ieșit din aceasta am întâlnit câțiva enți cu ochi albaștri și frunze ruginii, camuflați drept copaci cu scoarța pătată de marcajul de traseu. Nu s-au sinchisit de noi, lăsându-ne să îi fotografiem și să trecem mai departe fără a se dezrădăcina și a ne arunca cât colo.
Ieșind din pădure, după o oră jumătate – două de la demarare, aflându-ne încă pe Piciorul Câinelui, la o altitudine de 1300 de metri, uitându-ne înapoi, la 500 de metri sub nivelul nostru, și poate la 2 kilometri în linie dreaptă, se putea vedea partea sudică a Sinaiei. Se pare că acest loc era un favorit al călătorilor, întrucât am găsit o masă cu băncuțe improvizate din bușteni, pe care am hotărât să o utilizăm pentru a lua o mică gustare.
Am purces la drum, de-a lungul piciorului, flancați de o parte și de alta de pădure, și, în mod special, la dreapta noastră, de o fâșie verde crud – galbenă de zadă – una dintre puținele specii de conifere care își scutură frunzele pentru anotimpul rece.
Depășind cu totul pădurea, continuând să urcăm către Piscul Câinelui, în spatele nostru, către Vest și Nord – Vest, Bucegii au început a se descoperi în întreaga lor glorie. Întrucât plafonul de nori era jos, iar vârfurile Coștila, Caraiman, sau chiar linia superioară a Bucegilor nu erau vizibile, se putea crea impresia cum că panta abruptă a Bucegilor ar putea să se ridice mult mai sus, precum un perete de stâncă ciclopic, ridicându-se, aparent, către infinit.
Cam începând cu această altitudine, am început să resimțim mai puternic vântul de creastă, precum și prezența ceții. În pofida acesteia din urmă, încă mai puteam admira culorile toamnei în văile din stânga și dreapta noastră – Valea Rea, la Nord, și Valea Câinelui la Sud.
Apropiindu-ne de Piscul Câinelui, găsindu-ne la o altitudine de 1500-1600 de metri, am schimbat direcția către Nord înspre Vârful Drăgan. Vântul care până acum suflase mai mult sau mai puțin paralel cu direcția noastră de mers, și de care fusesem oarecum protejați de forma reliefului, ne-a izbit din lateral, cu toată forța. Ceața și banshee-ile vântului au cam început să muște din noi și din moralul nostru, dar am perseverat, adăpostindu-ne din când în când după diferite formațiuni, pentru a ne reîncărca acumulatorii.
Ajungând la poalele Vârfului Drăgan, am început să urcăm către acesta, și, deși, într-un final nu am ajuns în vârf, încercarea ne-a fost răsplătită. O bună parte din ierburile mai înalte ce se găseau în jurul nostru aveau depusă, pe linia direcției vântului, o peliculă subțire de chiciură, creând o impresie suprarealistă – ca și cum în spatele buruienilor se ascundea, ca o umbră, o dublură albă a plantei în sine.
Întrucât condițiile meteo promiteau imposibilitatea de a vedea mare lucru, chiar și de pe acest vârf, sau următorul, Baiul Mare, înghiontiți de moralul secătuit de ceață și vânt, am hotărât să ne întoarcem pe același drum pe care am venit. Avertizările referitoare la vremea proastă des întâlnită în munții Baiului s-au dovedit fondate. Ne aflam acum la 1600-1700 de metri, la aproximativ 7-8 km și 4 ore de la punctul de plecare.
Drumul de întoarcere s-a dovedit mai vesel decât cel de dus, cu vântul potolindu-se într-un final și chiar cu soarele ieșind din nori din când în când. Am putut astfel admira și ce se afla la Est de noi, văile dintre munții Baiului și munții Ciucaș.
Ajungând din nou pe Piciorul Câinelui, cu vremea într-o continuă îmbunătățire, am reușit să vedem și vârfurile Coștila și Caraiman, ascunse până mai înainte de norii deși și de ceață. Se poate spune, deci, că am văzut ce doream să vedem și fără a ne cocoța, hăt, pe cine știe ce pisc.
În tot acest timp am adunat niște ciuperci curioase, destul de mari, maronii și albe, despre care am presupus că ar fi comestibile – și care, s-a dovedit mai târziu, erau. De mâncat (altceva decât ciuperci) pentru prânz, am mâncat la măsuța descoperită la dus, înconjurați de o panoramă superbă – Bucegii, Sinaia, Gagu Mare, dincolo de valea Câinelui.
Coborârea prin pădure, până în Sinaia a fost realizată într-un ritm domol, parțial datorită lipsei de grabă, parțial datorită balamalelor damblagite – cunoscute și sub numele de genunchi – a unora dintre noi, inclusiv ale subsemnatului. Ouch.
Un traseu de o zi, dominat de culorile toamnei, de fenomene meteo variate, de peisaje spectaculoase și de multe jocuri de cuvinte. N-a fost bai, dar a fost Bai.
24-25 octombrie 2015
George Marinescu