Andreea Luca
Nu am simţit niciodată importanţa unui grup unit până am ajuns să urc pe munte cu Albatroşii. Fie că lucram la un proiect sau că eram la un concurs, nimic nu se compară cu o situaţie în care viaţa ta depinde de un grup de care oricum, e greu să nu te ataşezi.
Cu multe lecţii de învăţat şi cu dorul de ducă ce îmi inunda gândurile şi nu mă lăsa să mai stau în oraşul gri, am decis să merg în Munţii Vrancei alături de nişte oameni extraordinari pe care voiam să îi cunosc mai bine. De la idee la fapte nu a durat mult şi iată că sâmbătă dimineaţă, pe 30 mai, am pornit toţi la drum spre Tulnici, punctul în care trebuia să lăsăm maşinile.
Am abandonat maşinile şi am păşit în peisajul din ce în ce mai sălbatic, lucru surprins şi de caii liberi de la începutul traseului. Entuziasmaţi şi cu forţe proaspete, am părăsit traseul şi am pornit pe valea râului Coza, râu ce ne-a dat de furcă. Am fost nevoiţi să construim multe treceri cu pietre şi buturugi care nu ne-au împiedicat însă pe mulţi dintre noi să nu ne udăm măcar puţin bocancii.
Observând că se înserează, am ieşit din valea râului şi am urcat pe munte, în căutarea unei poieniţe. Tibi a găsit una perfectă, chiar la marginea unui drum, de unde aveam o privelişte frumoasă şi băieţii se puteau feri de iele 😀 . După ce ne-am instalat corturile, Cristi a cântat primele acorduri la chitara de munte, proaspăt achiziţionată, care s-a plimbat apoi prin braţele lui Tibi, Chiri, Cătălin şi Vlad. La lumina focului, am distins parcă mai clar feţele întinerite de munte: membri mai vechi Albatros, şi cei proaspăt iniţiaţi, prieteni vechi şi prieteni noi, dar prieteni uniţi pe viaţă de munte.
M-am retras, cam devreme, recunosc, în cort, puţin răguşită, mai mult obosită şi mândră că am ştiut mare parte dintre cântece. (spre deosebire de prima mea ieşire). Am adormit fredonând, încântată de faptul că am înlocuit zgomotul de fundal dat de oraş, maşini, televizor…cu muzicalitatea râului, a vântului, a chitării şi a vocilor calde.
După prima noapte răcoroasă, am strâns tabăra şi am plecat pe traseu. Ne-am abătut puţin pentru a vedea ‚,Cascada din Horn’’, cea mai frumoasă cădere de apă a Vrancei unde am fost impresionaţi de frumuseţile ascunse în cotloanele munţilor.
Am plecat apoi spre următorul obiectiv: Şaua Geamana, însă, după ce am întâlnit panta dificilă a traseului, ne-am oprit şi am reevaluat situaţia. Am decis de comun acord că ar fi mai bine să ne întoarcem în locul unde am campat şi în prima seară. Fiind încă devreme, ne-am oprit să luăm prânzul într-o poieniţă unde mulţi au şi aţipit, încurajaţi de soarele leneş.
Am ajuns destul de repede înapoi la luminişul ce ne-a fost gazdă pentru două nopţi, unde am întâlnit un cioban cu turma sa şi nişte câini frumoşi şi curioşi. Am ascultat poveştile ciobanului cât ne regăseam locul de cort, iar de aici…de aici am nevoie de nişte completări…ce s-a întâmplat??? Eu una am dormit ca un buştean până la răsăritul soarelui. Sper că v-aţi distrat la focul de tabără, parcă vă auzeam cântecele prin vis, cel mai dulce vis.
Dimineaţă ne-am strâns iar rucsacii şi am decis să mergem cât mai mult prin pădure până să coborâm iar în valea râului. Zis şi făcut! Urmărind poteci, marcaje forestiere, sau pur şi simplu persoana din faţă, am urcat şi coborât în lung şi în lat, în sus şi în jus pe covorul gros şi înşelător de frunze…până nu am avut de ales şi am fost nevoiţi să ne întoarcem la problematica vale. Am fost de acord să mergem direct prin râu unde este nevoie să ne mişcăm mai eficient. Toţi, mai puţin Tibi şi Indie, eram uzi leoarcă şi ne-am schimbat încălţările când ne-am întors în sat.
După ce ne-am clătit ochii ultima dată cu peisajul superb oferit de munţii cărora le-am găsit comoara şi ne-am răcorit cu..suc!, am pornit spre casă, gândindu-ne deja la un alt prilej de a evada din oraş. Ne-am despărţit (temporar) din formula în care am petrecut momente minunate la Hanu Conachi, unde am mâncat binemeritaţii mici.