Mariana Tudor

29.01.2014

Va voi spune o poveste de iarna – o poveste traita la intensitate in Muntii Ciucas – este povestea unor oameni frumosi si a increderii in omul ce merge langa mine pe poteca, este povestea unui alb naucitor si a luptei cu zapada, viscolul si greutatea rucsacului, a eternei placeri de a merge, a depasirii unei noi limite si a adaugarii a inca unei caramizi la increderea in mine pe munte, mai este povestea bucuriei regasirii marcajului dupa infruntarea cu ceata si noaptea, este si povestea magica a focului la refugiu in miez de noapte si a savorii ceaiului de fan cand totul in jur este sub apasarea frigului, sa nu uit sa va spun ca este si povestea chitarelor si a oamenilor talentati ai muntelui. Dar este mai ales povestea constientizarii relatiei si a conectariii cu acesti oameni iubitori de munte pe care i-am simtit aproape cand am avut nevoie de ei.

Prieteni de departe pregatesc o iesire de iarna in Muntii Ciucas, primim si noi o invitatie si parca am merge :). Revederea cu oameni dragi ai caror ochi nu i-am vazut de mult si dorinta de a face un traseu de iarna in Muntii Ciucas ne conving pe mine si pe Tiby sa plecam la drum in ciuda vremii nefavorabile ce se anunta.

Suntem totusi prudenti si plecam fara masina pentru a avita probleme in plus. Asadar ne trezim vineri dis de dimineata pe la ora 4, facem un ocol pe la Bucuresti pentru schimbarea microbuzlui iar in jur de ora 13 suntem in Cheia la intrarea in traseu. Pornim repejor pe munte pentru ca suntem in ianuarie si noaptea este aproape, iar partea mai dificila a traseului ne este complet necunoscuta. Speram sa facem pe noapte doar ultima portiune pe care o Tiby o cunoaste cat de cat.

Traseul urmat pe cruce rosie este Cheia – Stana Zaganu – Vf. Zaganu – Poarta de Arama – La Lanturi – Vf. Gropsoarele – Saua la Rascruce – Muntele Rosu. La Rascruce spre Muntele Rosu schimbam marcajul in dunga rosie. Ce as putea sa va spun despre acest traseu? Face parte din categoria celor “speciale”. Este mai mult decat un traseu pe munte, este efort peste limita, ceata, zapada, gheata si stanca, vant puternic, noapte, atentie si prezenta acolo unde fiecare miscare conteaza. Am atins din nou acea stare ce urmeaza oboselii intense cand concentrarea e maxima si cand totul pare posibil si am acces la o zona din mine unde gasesc putere si energie de a merge mai departe. Nu stiu daca este nebunie aceasta lipsa a fricii si placerea gasita in depasirea limitelor dar stiu ca ajuta la cresterea mea pentru munte, dar si pentru cresterea mea ca om. Ajuta cu siguranta si increderea in omul ce merge langa mine in drumurile astea pentru a face fata mai usor situatiilor mai dificile.

Chip de om inghetat de viscol si ger

Ajungem pe noapte la Muntele Rosu, facem un popas de masa la Cabana Muntele Rosu si apoi inca unul la sediul Serviciului Salvamont pentru a ne vedea cu niste mai vechi cunostinte. Aproape de miezul noptii cand ninge puternic si viscolul se inteteste ne adapostim la Refugiul Stana lui Cojocaru., aflat la 20 minute de Muntele Rosu. Oboseala de peste zi isi spune cuvantul dar reusim sa facem focul si puterea lui este ca de obicei magica. Incet incet apare relaxarea, oasele devin moi ca de plastilina :), iar somnul se instaleaza rapid. Ne astepta o noua lupta cu nametii a doua zi iar odihna era prioritara.
De dimineata parasim cu nostalgie refugiul ce a fost primitor cu noi inca o data si pornim catre Cabana Varful Ciucas pentru a ne reuni cu restul grupului ce urma a se strange din diferite directii ale tarii. Coboram usor pe dunga galbena spre Valea Berii. E partea cea mai relaxanta a acestor zile pentru ca suntem la adapostul padurii, coborarea e lina, vantul nu bate foarte tare, iar linistea si albul ce ne inconjoara sunt coplesitoare.

Ajungem pe Valea Berii si schimbam marcajul in cruce albastra, marcaj pe care il vom urma pana la cabana. Valea Berii este un drum forestier destul de larg, vantul este prezent iar stratul de zapada este din ce in ce mai mare. Prin rotatie eu si Tiby spargem zapada si inaintam in ritm multumitor. Unghiul ultimei pante spre platoul pe care se afla cabana m-a cam descurajat pentru ca resimteam acumularea oboselii din ziua anterioara, dar cu ajutor de la Tiby reusesc. Pe platou ne primeste un viscol puternic dar in cateva minute suntem la cabana. Dincolo de usa e acea bucurie ce nu se poate povesti, se poate doar simti – e bucuria de a fi reusit inca o data sa ajungem sanatosi la o cabana in varf de munte. Este liniste si pace in interior pentru ca suntem primii ajunsi. Cerem ceai si ni se recomanda ceai de fan (ceai de plante medicinale din zona). Mi s-a parut asa de simpatica denumirea – ceai de fan :). In mai putin de o ora cabana incepe sa fie animata de sosirea in etape a restului grupului – aproximativ 40 persoane.

Ce a urmat? Pupaturi, imbratisari, emotia revederii si multa veselie. Cei abia ajunsi pleaca temerari sa cucereasca Vf. Ciucas, dar viscolul le opreste avantul la cateva sute de metri de cabana si se multumesc cu o baie in zapada.
Noaptea incepe asadar devreme, e noapte cu cantec in toate privintele – chitaristii sunt prezenti in numar mare cu chef si dor de cantec.

Reusesc sa ne inveseleasca la inceput, iar spre final sa ne emotioneze cu versuri si ritmuri pentru uns suflete. Eu am rezistat cu mare greutate somnului care m-a atacat din toate directiile dar ma bucur ca am reusit sa castig lupta cu oboseala pentru ca rasplata a fost pe masura efortului.

De dimineata totul se deruleaza cu mare rapiditate. Dupa micul dejul se porneste din nou la cucerirea Vf. Ciucas printr-un ocean de zapada. La aceasta a doua incercare ne alaturam si noi grupului. Viscolul incetase dar zapada este atat de multa incat face inaintarea dificila.

Grupul nefiind tocmai omogen si timpul putin avut la dispozitie duce la hotararea de a amana pe alta data intalnirea cu Vf. Ciucas. Ajungem in zona Tigailor, insa e atat de dificil sa distingem ceva dincolo de prezenta albului care este omniprezent si omnipotent. Stanca, vegetatia, poteci si cer – totul e absorbit de puterea si puritatea albului.

Intorsi la cabana mai suntem rasfatati inca putin de catre artistii chitaristi, apoi facem fara prea mult chef bagajele. Totul a decurs in prea mare graba. Parca au ramas lucruri nespuse, nu a incaput in timpul avut tot ceea ce am fi dorit sa facem. Coboram pe cruce albastra spre Cheia pe Valea Berii unde se aflau masinile prietenilor nostri. Le gasim complet ingropate in zapada.

Ajunsi in “civilizatie” ne loveste nebunia codurilor coloate de urgia zapezii si a vantului. Ea – zapada – atat de alba si de pura a reusit sa coloreze atat de intens codurile :).

Urmeaza pentru noi, cei doi din Galati un prea lung drum spre casa. Drumurile blocate spre casa ne conduc catre Bucuresti unde ramanem cu bunavointa unui prieten peste noapte (multumim Catalin). Abia luni dupa amiaza prindem cu noroc unicul tren ce a legat in acea zi capitala de Galati. Ajungem acasa tarziu in noapte sanatosi si multumiti.

Aceasta intamplare a scos atat de bine in evidenta frumusetea acestor oameni – a oamenilor de munte. Ne vedem atat de rar, pare ca nu ne cunoastem prea bine – ne leaga insa ceva puternic, e un soi de prietenie care nu are nevoie de timp sau de dovezi , ea pur si simplu EXISTA si isi face simtita prezenta cand si daca e cazul. Ne-am simtit protejati, ajutati, ne-am simtit permanent la adapost. Cei ce s-au aflat cu noi pe munte acum sau altadata au fost alaturi de noi la greu, e ca o retea ce s-a format si intra in miscare atunci cand e nevoie. Rar am ajuns acasa dupa o tura de munte cu atat de multa emotie in suflet.

Multumim oameni dragi ai muntelui.

Privind in urma in ciuda a tutoror celor intamplate am fi luat-o de la capat – nu incape indoiala :).

Fotografii de Geanina Paun si Sergiu Babei