Mariana Tudor

20.11.2013

E marti de dimineata , noiembrie – 05:30 – afara 14 grade. O intrebare se iveste in minte si o sclipire in ochi 🙂 . Oare cum va fi vremea in week-end? Verific prognoza care spune ca va fi cald si soare ziua si rezonabil noaptea. Hai in Macin, dar nu oriunde, hai in Valea Vinului atat de draga mie.  Multe posibilitati – vegetatie fara de frunze si sanse in plus sa vedem animale, poate incercam sa mai descoperim si izvoare noi. Desi conform parerii unora parea ca am pierdut un pariu cu Tiby si ma obliga sa campez in noiembrie  🙂 , ideea a fost a mea.  Sa il conving pe Tiby nu a fost chiar dificil de data asta, iar spre finalul saptamanii ni s-a alaturat si Armand.
Vineri seara poiana cu fluturi ne-a primit inca o data ca o gazda buna.  Fara locuitorii ei traditionali (fluturii) de data asta, dar cu cer senin si stele fara de numar.  O semiluna stralucitoare era si ea prin preajma.
Mi-am daruit o scurta plimbare de noapte in singuratate prin padure. Imi place senzatia cand ti se ascut toate simturile , iesi din zona de confort si e asa de usor sa te conectezi la prezent. Avusesm o zi de vineri foarte grea la munca, dormisem prost cu o noapte inainte si imi era rau fizic. Pe langa faptul ca doi oameni aveau bagajele facute si depindeau de mine m-a ajutat sa imi mentin planul initial de a pleca siguranta ca imi va fi mai bine in natura. Si e atat de salbatica si nebatuta aceasta zona a Macinului. Am fost acum a patra oara in zona si nu am vazut niciodata alti oameni.
Simpla placere de a merge – nu stiu de unde am mostenit-o , dar nu conteaza – ce bine ca mi-a fost harazita de ursitoare 🙂 . Atunci cand merg in natura e liniste in minte si lumina in suflet, e atat de usor de observat acea zicere ca doar pasul pe care il faci e cel ce conteaza. Pasul acela merita atentie – pasul acela si prezenta acolo cand se intampla viata – in ACEL moment.

Ritmurile de chitara, caldura si lumina unui mic foc de tabara si privitul la stele ne-au facut o seara frumoasa.
Un somn scurt dar odihnitor a fost intrerupt de o dimineata senina si luminoasa si de dorinta de a porni la drum.
Cu ajutorul informatiilor de la padurar care a trecut prin zona cand strangeam tabara am descoperit locatia izvorului din Valea Martina de a carui existenta stiam dar nu ii cunosteam locatia exacta. Am aflat asadar de inca o loc cu apa in Macinul care nu e prea darnic cu cei insetati.
Intram apoi in traseu pe dunga galbena din Valea Vinului urmand sa ne abatem la un moment dat de la poteca marcata si cu ajutorul busolei si hartii sa descoperim drumul spre Vf. Crapcea.

Urcam domol pe poteca, zarim  caprioare  si  iepuri printre copacii desfrunziti, ciuperci uriase, toporasi si un verde crud de primavara ce strapunge covorul de frunze uscate .

Eu una nu prea mi-am batut capul pe unde mergem, eram ca de obicei cu capul in nori. Mai mult sau mai putin intamplator baietii au dat peste dunga rosie ce ne-a condus lin sprea Vf. Crapcea.

Cu cateva saptamani mai devreme zona ar fi aratat minunat – culorile de toamna impodobind copacii. Dar chiar fara culorile speciale ale toamnei eu si Tiby suntem incanatati pentru ca e senin si la a treia incercare reusim sa ne bucuram de Vf. Crapcea fara de ceata. Pe partea de creasta ne-am intalnit destul de des cu garofita pitica de stanca ce colora poteca din loc in loc.

Deschiderea oferita de momentul cand am ajuns sus ne ofera privelisti spre Muntele Consul si Lacul Horia, totul pe fondul unui albastru de poveste.

La intoarcere am schimbat planul din mers. Initial ne-am propus sa coboram pe dunga rosie. Dar pentru a tine mai bine minte portiunea nemarcata ce lega cele doua trasee alegem sa facem cale intoarsa pe acelasi drum. Zilele de noiembrie sunt insa scurte si era important sa traversam zona nemarcata pe lumina asa ca am mers in ritm alert. Armand a avut ca tema de la Tiby sa regaseasca drumul inapoi si s-a descurcat onorabil.
Am reusit sa ajungem pe lumina in traseul marcat din Valea Vinului si am coborat apoi mai lent spre masina unde se aflau restul de bagaje. Am campat in zona special amenajata aflata la 30 minute de la intrarea in traseul cu dunga galbena.
Un foc mic de tabara ne-a adus caldura si lumina la masa bine primita – conserva de fasole, salata de conopida si o supa calda au fost hranitoare si gustoase. Ce buna e mancarea la munte – greu de explicat aceasta placere unui necunoscator.
A fost o seara scurta ce a urmat unei zile lungi si obositoare in care am parcurs 34 km. Inainte de ora 21 eram deja la somn pentru ca urma sa balaurim si a doua zi destul.
Ne-am trezit alene duminica dimineata si ne-am lasat alintati de un soare bland. Ne-am bucurat in voie de ceva cald de baut. Mie mi-a mers la suflet un mate lemongrass delicios – ce bun este ceaiul si la munte 🙂 .  Micul dejun e copie fidela dupa multe altele, eu cu salata, Tiby cu omleta – Armand le savureaza pe ambele cu incantare.
Strangem tabara, coboram la masina si suntem din nou pe drum. Lasam M-tii Macinului in spate si ne indreptam spre o formatiune muntoasa cu un aspect de piramida – Muntele Consul.
Am descopertit o legenda a Muntelui Consul ce mi-a placut foarte mult.
http://www.formula-as.ro/2012/1004/enigme-16/in-cautarea-corabiei-lui-noe-14693

„Nu departe de Marea Neagra, inconjurat de apele mladioase ale raului Taita, ca un batran urias adus de spate, retras aici sa vegheze peste o taina sacra, se inalta Muntele Consul. Il vezi de departe, cum isi ridica inca darz, catre vazduh, peste depresiunile Dobrogei de Nord, piscul sau golas, ca o cusma dacica. Desi greutatea mileniilor care au trecut peste el l-a garbovit, de-a ramas cu o inaltime de doar 333 de metri, parca simti cum isi umfla pieptul geologic pentru a parea mai inalt decat este. In urma cu mii de ani, pe vremea cand era cu mult mai tanar si mai robust, Cerul i-a harazit sa stapaneasca si sa apere cu toata puterea lui un secret solemn. Aici, cu sute de veacuri in urma, pe vremea cand nici Zalmoxis, zeul dacilor, nu se nascuse, dintre apele care invadasera pamantul s-a ivit o corabie. A poposit chiar pe varful lui si din ea a rasarit un batran cu barba lunga care, cu o voce blanda, l-a rugat sa ii ingaduie sa-si lege corabia de trupul sau vanjos. Si muntele Consul si-a scuturat culmea in semn de incuviintare.

Mosneagul a scos un inel mare de fier si l-a fixat pe stanci. Apoi a aruncat un drug cu mai multe brate, ca niste gheare, legat la un capat cu o funie groasa, care s-a agatat de coastele muntelui. Dupa mult timp, muntele a aflat ca acela era chiar Noe, al zecelea patriarh dupa Adam. Si de atunci, dupa cum i-a fost menirea, Consul pazeste cu strasnicie ca locul unde inca stau infipte belciugul si ancora sa nu fie descoperit de om. Aceasta este legenda muntelui Consul, din podisul Dobrogei, stiuta de toti batranii din satele ce se astern la poalele lui. Sunt multi cei care au pornit in cautarea stravechilor artefacte, insa muntele Consul, ca un adevarat stramos al curajosului popor dac, se impotriveste tuturor stradaniilor de a dezlega aceasta taina.”
La intrarea in traseu am vizitat o grota pe care o stia Tiby dintr-o calatorie anterioara in zona si am dat nas in nas cu un liliac :). Ne-am deplasat apoi in pas de plimbare si ne-am bucurat de aspectul primavaratic al acestui week-end de noiembrie. Am mai cautat grote ( se spune ca ar fi mai multe), dar fara prea mult succes pentru ca nu aveam suficient timp la dispozitie.
De pe varf am primit de la Muntele Consul o priveliste de 360 grade cu vedere la Muntii Macinului, Lacul Horia si Podisul Babadagului.

La coborare am zarit o vulpe cu a ei coada stufoasa printre copaci. Ce drag imi este sa vad si sa simt animale in salbaticie. Imi revine adeseori in minte o vorba a lui Tiby “ dar tie, femeie, nu iti e frica de nimic?” :). Vorba e de acum vreo doi ani cand intr-o noapte in Culmea Pricopanului urlau sacalii pe langa cort cu acel raset dispretuitor asemanator oamenilor. Dar ca sa raspund – cum sa nu? Am frici destule. Dar am invatat ca de cele mai multe ori dincolo de temeri nu e nimic. Mai am de scormonit prin adancimile mele sa mai descopar temeri ascunse. Dupa ce le voi recunoaste existenta voi trece, sper, dincolo de ele :).
Am primit in dar zile frumoase si un noiembrie cu miros de primavara. Tiby si-a implinit dorinta de a uni cele doua trasee din zona cea mai sud a Muntilor Macin. Armand a supravietuit marei lui temeri -un week-end cu mine si Tiby, care daca nu avem motive sa ne contrazicem inventam :). Eu le multumesc lor pentru ca m-au insotit.
Pe data viitoare.