Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, termenul de camping* se referă la acţiunea de a aşeza tabăra, fie într-o locaţie special amenajată (camping), de cele mai multe ori aflându-se pe un teren privat, sau într-o poiană destinată acestei activităţi, situată într-un Parc Natural sau Naţional. În acest articol vom discuta despre camparea în spaţiile cu destinaţie specială din cadrul Parcurilor Naţionale, cele oferite de particulari având un regulament ce diferă de la zonă la zonă, de cele mai multe ori afişat.

Legislaţia română spune că aşezarea taberei – de orice fel (cort, bivuac, rulotă, etc) – se face doar în locurile special amenajate şi semnalizate corespunzător, iar camparea în afara acestor zone se poate pedepsi cu amendă contravenţională, în conformitate cu Regulamentul Parcului Naţional pe teritoriul căruia ne aflăm. Astfel, înainte de a porni la drum este bine să ne familiarizăm atât cu zona pe care urmează să o străbatem, cu posibilităţile de campare din acea zonă, cât şi cu regulile acelui parc. Dacă zona în care campăm nu se află în cadrul vreunui Parc Naţional, atunci intrăm sub incidenţa „Legii Grătarelor” OG 201/2012 – iar consumul de băuturi, alimente sau aprinderea focului, cât şi abandonarea deşeurilor sau a mucurilor de ţigară, pot duce la sancţiuni usturătoare, care pornesc de la 200 de lei şi pot ajunge până la 3000 de lei.

Chiar dacă la prima vedere aceste reguli par să îngrădească spiritul de aventură al iubitorului de munte şi natură, trebuie să înţelegem că această legislaţie – mult mai îngăduitoare ca în alte ţări vestice – are scopul de a proteja fauna, flora şi chiar formaţiunile geologice de impactul negativ al omului, ceea ce reprezintă exact domeniul de interes al turistului ce vizitează un Parc Naţional; cu alte cuvinte, dacă nu ar exista reglementări, copiii noştri nu ar mai avea ce vizita.

De multe ori însă, lipsa informării corespunzătoare sau lipsa bunului simţ fac ca frumuseţile naturale să aibe de suferit; din acest motiv, acest ghid îşi propune să informeze asupra tehnicilor de campare indicate de oamenii cu experienţă în mersul pe munte. La capitolul bun simţ se încadrează, dacă e să analizăm puţin, şi regulile de vizitare a zonelor naturale – însă de multe ori, din lipsă de personal sau alte probleme, aceste reguli nu pot fi împuternicite de rangeri, respecatarea lor fiind la latitudinea turistului, fapt ce a degenerat de multe ori fie în poieni acoperite de deşeuri în urma unor picnicuri la lumina farurilor, poteci pline de gunoie care atrag carnivorele mari ce pot vătăma grav turiştii care vin ulterior, gropi de gunoi lângă cabane şi lista poate continua.

Dacă din diverse motive nu cunoaştem regulamentul zonei în care ne aflăm – lucru contraindicat – putem folosi următoarea frază ca ghid general: Nu lua nimic de pe munte decât fotografii şi nu lăsa decât amintiri! – Regula bunului simţ.

 

Locurile de campare amenajate

După cum spuneam, totul se rezumă la bunul simţ – trebuie să campăm doar în locurile special amenajate şi marcate corespunzător, din motive de siguranţă (protecţia noastră de animale cât şi protecţia animalelor de noi), din motive de spaţiu şi din motive ecologice (există zone în Parcurile Naţionale cu protecţie integrală şi însemnătate ecologică sporită, ex. Vf. Ocolaşul Mare – Masivul Ceahlău, Cheile Chediu – Munţii Măcinului, etc.).

Multe zone de campare au confecţionate mese şi scaune din materiale ce se încadrează în peisaj – ceea ce oferă un confort sporit, au toalete ecologice şi zonă de depozitare a gunoiului cu protecţie astfel încât majoritatea animalelor să nu poată avea acces la deşeuri. În ceea ce priveşte deşeurile care rezultă din activitatea turistică acestea, dacă au putut fi cărate până la locul de campare sub formă de mâncare, băutură sau sub orice altă formă, pot fi duse înapoi, la un loc de colectare al gunoiului, în afara pădurii, preferabil într-o localitate. Acest lucru este de bun simţ din două motive: atât pentru a ajuta pe cei ce colectează deşeurile din zonele de campare, de multe ori gunoiul este transportat în spate de rangeri, pădurari sau salvamontişti – ocupând timp ce ar putea fi folosit mai productiv (împuternicirea regulilor parcului)–, cât şi pentru a evita o posibilă atracţie pentru animalele sălbatice ce ar considera zona de campare o sursă de hrană şi ar putea, fie împrăştia deşeurile, fie ataca turiştii.

Resturile biodegradabile de alimente nu trebuie lăsate la îndemâna animalelor sălbatice şi cu atât mai mult nu trebuie lăsate în potecă, în locul de campare sau în zonele circulate de turişti – fiind un risc pentru turiştii ce vor vizita ulterior zona; o soluţie fiind îngroparea acestora, iar sub nicio formă nu trebuie lăsate la suprafaţă, fiind atât inestetice (chiar dacă sunt biodegradabile), cât şi un dezavantaj adaptativ pentru animalele care se specializează pe acest tip de oportunism. Din nou, legea bunului simţ ne spune că dacă am adus alimente până la locul de campare, putem să cărăm resturile la un container dintr-o localitate.

Tot la capitolul deşeuri, mersul la toaletă, în situaţia în care nu există o toaletă amenajată, se va face la o distanţă apreciabilă de tabără – câteva zeci de metri, din motive uşor de înţeles – cu o brichetă ce va fi folosită pentru arderea hârtiei rezultate. O altă opţiune ar fi săparea unei mici gropi, ce va fi acoperită ulterior folosirii, pentru a nu lăsa un aspect pădurii de toaletă în aer liber. În niciun caz nu trebuie folosite şerveţele umede – mitul conform căruia ar fi biodegradabile este greşit – ele sunt din plastic, la fel ca PET-urile, degradarea lor poate dura zeci-sute de ani.

Igiena corporală, deşi greu de întreţinut pe munte, este vitală pentru confortul turistului – însă trebuie cu orice preţ evitat folositul pâraielor sau a izvoarelor pentru spălat. Modalitatea corectă ar fi utilizarea unui duş solar – ce poate încălzi apa cu ajutorul soarelui până la 45-50° C (oferind un plus de confort)– şi folosirea acestuia într-o zonă mai îndepartată de sursa de apă potabilă. În aceeaşi ordine de idei, săpunurile şi gelurile de duş utilizate în mod normal, conţin sodă caustică, nocivă mediului natural, ori, în ideea de a avea un impact cât mai mic asupra mediului, este bine să achiziţionăm săpun biodegradabil pentru uzul în natură, dar şi pentru uzul zilnic.

 

Vatra de foc şi focul deschis

Majoritatea locurilor de campare special amenajate deţin o vatră de foc, însă, oricât de atractiv este un foc de tabără, acesta nu este recomandat decât în situaţii de pericol – ca formă de apărare împotriva animalelor. De multe ori vom fi tentaţi să aprindem focul doar de dragul nostalgiei de a sta la foc de tabără cu prietenii, deşi se poate sta şi fără acest foc, modelul arhetipal al omului necesită un punct de comun de adunare (vatra de foc). În situaţia în care se doreşte expres realizarea unui foc, acesta trebuie să fie mic, într-o vatră amenajată corect – în care pereţii şi fundul vetrei sunt bine delimitaţi de pietre, pentru a minimiza efectul asupra locului de campare; totuşi niciodată nu trebuie făcut focul atunci când este furtună – vântul puternic poate duce scântei ce pot genera un incendiu.

În situaţia în care se doreşte a găti, cel mai indicat este să se găteacă la arzător portabil, nu la vatra de foc situată în locul de campare – aproape de corturile în care vom dormi; mâncarea este bine să fie preparată la o distanţă apreciabilă de locul unde punem cortul – cateva sute de metri – în direcţia din care bate vântul, în eventualitatea în care mirosul atrage animale, să avem un plus de siguranţă că nu ne vor vizita peste noapte. De asemena este bine să cunoaştem tipul de lemn pe care îl ardem deoarece unele specii de copaci generează multe scântei ce pot aprinde vegetaţia uscată din jurul vetrei.

În ceea ce priveşte focul deschis, combustibilul – în speţă, lemnele – vor fi adunate din jurul locului de campare, fără a deteriora în vreun fel fauna şi flora. Lemnele vor fi adunate de pe jos – niciodată rupte din copac, din motive de siguranţă, cât şi ecologice – doar uscate, fară a deranja alte plante – mai ales cele protejate – şi, încercând, pe cât posibil, să limităm impactul asupra insectelor prezente sub/lângă/în aceste lemne. Trebuie să ţinem minte că un lemn de grosimea unei încheieturi de la mână poate să crească în decursul a câtorva zeci de ani, iar noi îl ardem în câteva minute, astfel că excesele nu sunt indicate, recomandarea fiind ca focul să fie folosit doar în situaţii de maximă urgenţă, ca protecţie de animale şi semnalizare a locaţiei, în momentul rătăcirii – deşi acest lucru ne va aduce o amendă din partea reprezentanţilor parcurilor pentru foc într-un loc neamenajat. Mai trebuie luat în calcul că lemnele arse de noi sunt surse de poluare pentru mediu – carbonul care s-a depus de-a lungul a zeci-sute de ani în lemn, noi îl degajăm în atmosferă în cateva minute de ardere – dar şi faptul că materialul lemnos putrezit este sursă de hrană pentru insectele, plantele şi fungii din jur.

Orice tip de foc nu trebuie lăsat nesupravegheat, de multe ori acest lucru rezultând în incendii pe suprafete întinse, mai ales în perioadele de secetă şi nu trebuie lăsat arzând – chiar şi dacă nu mai exista flacără deschisă – focul trebuie stins cu apă sau înăbuşit cu pământ. Peste focul de tabără ce urmează a fi stins se va turna apă până ce tăciunii nu vor mai scoate abur sau fum – un foc ce a ars multe ore se va stinge foarte greu, necesitând multă apă deoarece temperaturile din vatră pot ajunge la 1000-1500° C.

 

Asezarea cortului (despre montare se vorbeşte la echipament)

Există multe tipuri de corturi şi multe modalităţi de aşezare, însă toate necesită o zonă cât se poate de dreaptă pe care se va monta baza, zonă ce trebuie curăţată de crengi, pietre sau orice alt lucru ce poate perfora cortul sau ne poate face noaptea foarte lungă. Cortul se montează în funcţie de relief – în cazul în care nu este o zonă nivelată, ne vom orienta în aşa fel încât să avem intrarea în cort spre vale, pentru a intra mai uşor în cort, iar în cazul corturilor cu intrare din lateral, ne vom orienta după poziţia în care vom dormi (cu picioarele la vale). Cortul trebuie să aibe aerisirile deschise pentru a nu face condens şi nu trebuie aşezat în potecă, pentru ca vreun turist mai întârziat să nu dea peste el în întuneric. De asemenea, pe cât posibil, aţele trebuie întinse bine, dar totodată marcate cu material reflectorizant, pentru a evita eventualele accidente nocturne.

În niciun caz nu trebuie să apelăm la vechile trucuri de cercetaş în a realiza un pat de cetină sub cort, sau unul realizat din ierburi şi alte produse naturale. Acest lucru lasă în urmă o imagine dezolantă a locului de campare şi încalcă, pe lângă regulamentul parcului, legea bunului simţ de a nu modifica mediul într-un mod dăunător. Pentru confortul nostru putem folosi saltele autogonflabile, izoprene, paturi de campanie sau hamace ce nu lasă nicio urmă asupra locului de campare. Iarba pe care ne aşezăm cortul, deşi după ce strângem tabăra este culcată la pământ, în câteva zile îşi revine, astfel că nu trebuie neapărat să ne aşezăm tabăra direct pe pământul fără vegetaţie.

În cazul în care locul de campare mai are şi alţi turişti, revenim la regula bunului simţ; salutăm respectuos, solicităm accesul la vatra de foc, aşezăm cortul la o distanţă apreciabilă de tabăra grupului străin şi încercăm, pe cât posibil, să nu deranjăm grupul alăturat. Regulamentul parcurilor naţionale interzic producerea de zgomote intense şi prelungi folosind instrumente muzicale, radiouri sau alte surse ce pot perturba liniştea pădurii şi liniştea altor turişti din zonă, astfel că petrecerile în aer liber sunt mai bine lăsate pentru cluburile zgomotoase din oraş.

Mâncarea nu trebuie sub nicio formă gătită lângă cort – mirosul unui urs este capabil să simtă puţină mâncare vărsată pe jos în timpul gătitului de la sute de metri. De asemenea, mâncarea se va depozita peste noapte într-un copac, la o distanţă de câteva zeci, chiar sute de metri de zona de amplasare a cortului, pentru a evita vizitele neplăcute de peste noapte. Se aşează în copac, atârnată pe o frânghie de măcar jumătate de metru, pentru că pot exista alte animale (şacali, vulpi, câini, pisici, etc.) ce nu sunt o ameninţare dar ne pot consuma mâncarea peste noapte; totuşi amplasarea alimentelor în copac nu ne scuteşte de un furt al unui urs sau a unor animale zburătoare sau chiar de o invazie a unor insecte (recomandarea fiind să legaţi mâncarea şi să încercaţi să etanşaţi orice mâncare perisabilă, neambalată).

Dacă se fac ture de o zi şi cortul rămâne montan într-o poiană, atunci se recomandă ca toate intrările cortului să fie închise, pentru a preveni intrarea unor insecte sau animale periculoase (păianjeni, şerpi, etc.). Totuşi acest lucru poate duce la sfâşierea cortului dacă moş Martin vine în vizită, în lipsa noastră, şi nu găseşte o intrare pentru inspecţie – deşi dacă lăsăm cortul deschis nu înseamnă că va folosi intrarea, ba mai mult, dacă plouă apa va intra în cort şi ne va uda echipamentu. Dacă cortul are o verandă de depozitare, când vom folosi echipamentul de acolo, întâi îl vom controla de insecte veninoase care agreează locurile întunecoase, răcoroase şi umede.

În ceea ce priveşte animalele sălbatice, puţine dintre acestea pot fi periculoase omului; astfel că lupul – cel mai periculos animal, datorită faptului că vânează în haită, de la finalul toamnei până în primăvară, mistreţul – cel mai greu de speriat animal sălbatic, ce poate cântări mai mult decât un mascul de urs brun şi ursul sunt animalele de care trebuie să ne păzim pentru a nu avea întâmplări neplăcute. Majoritatea animalelor sălbatice evită contactul cu oamenii, însă, când este vorba de mâncare acestea nu ezită să cerceteze ciudatul animal biped – omul. În zonele de campare izolate, se recomandă ca peste noapte să se facă ture de planton – câte 2-3 persoane, cu ture de 2-3 ore – pentru a preveni o eventuală vizită neanunţată a vreunui animal sălbatic de talie mare.

 

În speranţa că acest ghid este util şi educativ, atât începătorului în ale muntelui cât şi celui cu experienţă închei cu încredere că bunul simţ este cheia unei experienţe ecoturistice adevărate.