Camino de Moldova – tură de pedalat cu şapte biciclete şi multe experienţe inedite


Articole / joi, iunie 7th, 2018

Povestea începe cam aşa: după ce au făcut anul trecut El Camino, cel din Spania, timp de zece zile, Silviu şi Mihai au zis că sunt locuri, drumuri şi peisaje similare de văzut şi prin România. Aşa că pentru 2018 au pus la cale o tură de pedalat prin Nordul Moldovei, supranumită şi „Camino de Moldova”. Acuma… cu de” sau cu „di” nu prea s-au pus de acord, depinde cât de apăsat e pus dulcele accent moldovenesc la fiecare. Cert este că povestea a rămas bătută în cuie şi invitaţia a fost trimisă către albatroşi. Mergem sau nu mergem la pedalat??

Am bifat perioada în calendar, ne-am făcut cererile de concediu, Mihai s-a ocupat de traseu, am strâns echipa, ne-am pregătit fiecare bicicletele şi bagajele, ne-am antrenat mai mult sau mai puţin şi… am aşteptat ziua cea mare. Care trebuia să fie într-o miercuri. Doar că ziua noastră cea mare coincidea perfect cu ziua cea mare a ploilor. Aşa că am mai amânat niţel, ne-am uitat pe toate site-urile de meteo şi ne-am rugat a sfinţi în care nu credem să ne mai păsuiască cu precipitaţiile măcar puţin. Şi vineri ne-am pornit la drum!

Ziua Zero

Am denumit-o aşa pentru că astăzi, de dimineaţă, am pornit la drum doar eu (Ana) şi Mihai, din Galaţi. Abia undeva pe seară aveau să plece la drum şi ceilalţi băieţi din Bucureşti şi Braşov. Aşadar, pe la 5:40 dimineaţa ne urcam în trenul care pornea spre Suceava. Cu multe genţi, gentuţe, bagaje şi două biciclete dezmembrate, ambalate în saci menajeri. Asta pentru că la InterRegio CFR nu există loc pentru biciclete, nici bilete pentru biciclete. Te descurci cum poţi…

A fost rapid drumul, s-au dus repede orele şi am avut picanterii destule: lăutarul din tren, cafeaua din Gara Iaşi şi toaleta înfundată… Aproape de ora 13:00 soseam în Gara Suceava. Noi şi norii negri. A început să plouă mărunt, cât pentru un duş de înviorare. Pe peronul acoperit, la adăpost, Mihai s-a apucat de montat bicicletele. Apoi am pus bagajele, am făcut poza de Start şi am început pedalatul către Rădăuţi, pe drumul european. Vremea ne-a fost frumoasă, cu ceva soare şi un cer încărcat de nori fotogenici, în nuanţe multe de griuri. Drumul a fost bun, fără peripeţii, şi am avut parte de şoferi, căruţaşi său localnici care ne salutau. Singura mare încercare a fost aceea de a găsi pensiunea la care făcuserăm rezervare, căci era pitită bine şi marcată greşit pe hartă. Am rămas peste noapte la pensiunea mult căutată. La baie… nu se închidea uşa. Adică nici măcar cu clanţa. La cadă… lipsea duşul. Dar ne-am descurcat cu ce aveam. Plus o îngheţată şi o bere drept recompensă pentru prima zi de pedalat. Somn profund până dimineaţă când aveau să sosească cei cinci cavaleri care călătoriseră toată noaptea cu trenul, călare pe bicicletele lor încărcate cu bagaje.

Ziua 1

Am luat micul-dejun, am făcut prima poză de grup şi ne-am pornit încet, părăsind Rădăuţiul. Întrebarea zilei: cum să pleci din Rădăuţi fără să mănânci ciorbă rădăuţeană? Ziua asta a fost cu pedalat fain, drum frumos şi destul de lejer, fără vânt şi fără prea multe maşini. Pe Strava părea că am tot urcat, dar eu una nu am simţit acea urcare. A fost ziua de încălzire, de acomodare unii cu alţii. Mai ales că unii dintre noi abia ne cunoscuserăm, eram la prima vedere. Am făcut popasuri de pozat, de bere, de pană de tufiş, de îmbrăcat, de dezbrăcat… poveste veche a bicicliştilor. În Putna ne-am oprit să mâncăm, la prânz. Dar fix drupă ce am terminat noi de înghiţit şi felul doi a venit şi ploaia zdravănă, care ne-a mai ţinut pe loc încă mai bine de o oră. Timp de socializare cu două tipe venite tocmai din Germania pentru a explora plaiurile mioritice.

Deja era ora 16:00 când am pornit, călare pe biciclete, spre Putna – mănăstirea. Am lăsat bicicletele la poartă şi am intrat pentru o scurtă vizită, pozat şi adăpat. Am votat apoi în unanimitate să rămânem în Putna, căci era deja prea târziu să mai pedalăm spre o altă localitate. Ne-am găsit în final o cazare, am împărţit camerele şi ne-am apucat de… relaxare. Ghici ce? Nici aici nu se putea încuia uşa la baie. Nici aici nu prea mergea duşul. Peripeţiile mersului la baie – capitolul 2.

Ziua 2

Ne-am trezit cu toţii pe la 8 şi ne-am apucat de pregătirile matinale pentru plecare. Gazda ne-a pregătit în bucătărie un mic-dejun atât de îmbelşugat că abia mai încăpea pe masă, plus cafea, lapte proaspăt şi desert: clătite. Cu burţile pline ne-am pornit cam greu, un pic după ora 10:00 şi după obişnuita poza de grup.

După ce am ieşit din Putna a început să ne plouă. La început uşor şi prietenos, apoi ceva mai zdravăn. Ne-am testat aici husele pentru bagaje şi pelerinele de ploaie, dar nu a durat prea mult până să treacă norii. Drumul a fost frumos, chiar şi după ploaie, iar la ceva distanţă asflatul era uscat, semn că acolo nu plouase deloc. Am făcut drum întors faţă de ziua anterioară până la punctul de unde drumul nostru devia spre Suceviţa. Şi, odată cu noua rută, începea şi dealul! Luuuung, cu o pantă de 12%! Ne-a cam scos sufletele urcarea aia, dar măcar ne-am bucurat apoi că aveam de coborât tot ce urcaserăm. Vitezăăă!

Într-un final am ajuns la Suceviţa, am vizitat şi aici mănăstrirea, ne-am relaxat şi ne-a lovit foamea. Am folosit tehnologia din dotare pentru a găsi un restaurant la care să luăm prânzul şi ne-am holbat la nori încercând să descifrăm dacă avea să ne mai plouă sau nu. Ne-am continuat apoi drum, care de data asta era forestier. Direcţia era Gura Humorului, dar cam… peste munte.

Prima porţiune a fost faină, cu drum neted, ceva pietriş… Tot urcam, dar era bine şi frumos. Până când am dat de nămol şi de o porţiune de drum săpată de apă. Ne-am aventurat mai departe, ne-am umplut de nămol şi am împins la biciclete de ne-au ieşit ochii. O pantă al naibii de grea, pe care bicicletele cu bagaje în spate erau undeva aproape imposibil de împins. Era nevoie de doi sau trei oameni care să-şi unească forţele pentru a înainta pe zonele cele mai abrupte. Cireaşa de pe tort? Nişte bestiuţe – „purici cu aripi” le-am zis noi – care pişcau mult mai nasol decât ţânţarii cei mai înfometaţi. Li se zice „ţoabe” prin zona Moldovei şi aveam să vedem urmările pişcăturilor abia mai târziu.

Ne-am chinuit aşa o vreme cu bicicletele până când s-au cam sfârşit orele de lumină. Fix când ajunseserăm în vârful dealului şi am dat de o porţiune mai dreaptă, numai bună pentru o tabără. Am pus corturile, am aprins un foc mic, am pus masa şi ne-am odihnit, căci meritam. Înainte de culcare Silviu s-a gândit să securizeze zona cu o porţie de spray cu piper care ne-a oferit tuturor o sesiune zdravănă de strănuturi şi tuse în cor. Hai, noapte bună!

Ziua 3

Ne-am trezit cu bateriile încărcate, în liniştea minunată a pădurii plus triluri de păsări. Şi Chiri fredonând „cântă cucul bată-l vina, de răsună-n Bucovina”. Am pus masa pe un trunchi retezat de copac, am strâns apoi corturile şi am plecat într-un final la drum. Nu, nu am fost nici astăzi mai matinali, ora 10:00 este clar cea aleasă pentru Start.

Am continuat peripeţiile prin pădure timp de câteva ore. Cam de pe unde le lăsaserăm cu o zi înainte. Urcare, nămol, crengi, push-bike, coborâre, necazuri la o frână a lui Chiri, căutări pe hartă şi iarăşi noroi. După ceva timp de umblat prin atmosfera asta, un pic de oboseală şi un pic de nervi întinşi am reuşit să dăm de drumul mult-căutat. Şi am pedalat victorioşi la vale, pe un drum forestier mai prietenos, până am nimerit la civilizaţie, în Poiana Micului. Întrebarea zilei: cum să nu mâncăm nişte mici în Poiana Micului?

Pârâul de pe marginea drumului ne-a fost numai bun ca să ne curăţăm încălţările şi hainele de noroaie, să ne spălăm bicicletele şi să revenim la un aspect ceva mai puţin sălbatic. După care am plecat spre râvnita Gura Humorului, cu multă viteză înainte căci drumul era gol şi urcaserăm mult cu o zi înainte. Am făcut un scurt popas la Mănăstirea Humor şi am continuat apoi spre Voroneţ. Vremea ne-a fost prietenoasă şi peisajele erau frumoase peste tot. Ne-am tot oprit să pozăm case, animale, flori, peisaje, drumuri şi să ne pozăm din belşul şi între noi.

Am găsit apoi cazare la un nene vorbăreţ din Voroneţ şi ne-am parcat bicicletele în curtea lui. Apoi am mers la cumpărături cu toată echipa şi am luat cina la un restaurant cam prea de patru stele pentru hainele noastre cu urme de nămol. Iar aici, seara, au început să îţi facă efectul acele ţoabe nesuferite care ne pişcaseră cu o seară înainte. Chiri se înroşise şi se umflase pe frunte, eu pe gât, Mihai şi Iulian pe mâini… Ne scărpinam în tandem. Înapoi la cazare, să ne bem berea Suceava înainte de culcare. Ce să vă mai zic… nici aici nu se închidea uşa la baie :))) Blestemul băilor din Moldova!

„A fost o tura pe cinste chiar daca am impins cate doi la o bicicleta sa ajungem in Poiana Micului, unde nu am gasit mici”  – Iulian

Ziua 4

Trezirea oficială a fost la 7:30. Ne apucăm de băgăjit – deja rutină a fiecărei dimineţi. Pregătim micul dejun: Mihai face omleta, Eugen face cafeaua, Iulian spală legume, ceilalţi punem masa. Strângem hainele de la uscat şi repetăm cu voce tare planul: astăzi plecăm la 9:00, nu-i aşa? De unde… la 10:30 ieşeam pe poartă.

Pornim spre Frasin, cu prima oprire la farmacie. Pişcăturile de la ţoabe nu ne mai dădeau pace şi ne scărpinăm de zor. Aşa că am cumpărat nişte Aerius, preventiv, deşi nu luasem în viaţa mea pastile pentru alergii. Cam aşa de nasoale erau umflăturile de pe piele. Apoi… hai la drum! Pedalăm, glumim, ne mai oprim la pauze de dulciuri sau de pozat. Chiar şi de odihnă uneori. Drumul curge frumos sub roţile bicicletelor.

Eu una am fost cam stresată în ziua aia. Aveam de pedalat 70 de kilometri până la destinaţie, o destinaţie cunoscută doar de mine. Dar Mihai, cel responsabil cu traseul, a îmbrăcat-o frumos şi psihologic în 65, ca să nu sune atât de dificil. Cu cât înaintam spre Ostra drumul rămânea tot mai liber, semn că ne apropiam de pustietate. După ce am trecut de localitate am trecut printr-o fostă exploatare minieră, roşiatică toată. Cică ar fi fost cândva de uraniu. Un peisaj sinistru, dezolant, plin de construcţii lăsate în paragină. O apă roşiatică şi ea, şiroind pe marginea drumului, îţi transmitea parcă un mesaj să fugi cât mai departe de acea zonă.

Urcăm, urcăm, zeci de kilometri în şir. Asfaltul este tare prost pentru maşini, plin de gropi. Dar pentru bicle este încă rezonabil. Avem parte de umbră multă şi linişte cât cuprinde. Aici suntem doar noi, drumul şi natura şi rareori mai apare câte o maşină atât de mirată de prezenţa noastră pe cât suntem şi noi de a ei. Glumim, pozăm, bem apă şi urcăm. E atmosferă faină tare în grup, parcă ne ştim de o viaţă!

Mihai şi Chiri mai verifică traseul pe GPS, măsurând urcarea. Mai avem 2 km, dar ce greu se mai duc! Eugen este monument de ambiţie. Are o genunchieră şi se luptă cu junghiuri din prima zi, dar nu se plânge niciodată. Nici cu împinsul la biciclete nu scăpăm mai uşor de ultima porţiune de urcare. Sus, la capăt, Chiri scoate un chiot victorios. Facem iarăşi o poză cu toată gaşca şi ne lăsăm duşi cu viteză la vale.

Am ajuns pe la 17:30 la şoseaua către Broşteni, ăla din poveştile lui Creangă. Am luat o pauză de cafea şi ne-a relaxat ca nişte mici învingători pe două roţi. Dar drumul nostru nu se încheia aici, căci după deal şi vale vine… iarăşi deal! Aşa că am mai băgat câţiva kilometri la deal, până la mănăstirea din Cotârgaşi unde aveam să rămânem peste noapte.

Locul care ne găzduieşte în noaptea asta este colţul de Rai pe care îl ştiu eu de pe la 16 ani. E prea mult de povestit aici ce şi cum, dar este faină reacţia oamenilor când ajung acolo. Oricât le-aş fi povestit eu băieţilor pe drum, nu ar fi avut cum să înţeleagă că nu trebuie să îşi cumpere nimic de mâncare pentru că vom primi din belşug. Aşa că a venit momentul în care am zis: hai la masă. Pentru că mie îmi era cam cel mai foame. Şi a urmat: ciorbă, cartofi, brânzeturi, salată, ouă prăjite, pâine de casă, ceapă, vin… O masă care să ne facă să ne simţim ca acasă şi care să ne răsplătească pe deplin cea mai lungă zi de pedalat.

Cireaşa de pe tort? Un călugăr împătimit al bicicletelor – mai mult decât noi toţi la un loc – care ne-a dat electrică lui să o testăm la deal şi la vale. Mai mult nu pot să povestesc, că oricum pare SF 🙂

„pentru mine a fost memorabil. a avut de toate. si asfalt, si pietris, si drum forestier condimentat cu putina ploaie, si namoale, si impins la deal ca descreieratii. la manastire am ramas cu ceva de povestit (Gherasim, bicicleta electrica, si mancarea gustoasa). pe final am realizat ca pot pedala destul de mult cu greutate extra, si ca vreau mai mult” – Chiri

Ziua 5

Ne-am trezit şi pregătit în acelaşi ritm ca de obicei. Am stat la masa de dimineaţă la mănăstire, care e masă în toată regula, cu păstăi, ciorbă de fasole, vinete, ceapă, usturoi, ceai. Pornim la vale cu viteză, căci astăzi e zi de relaxare şi de coborât, cel puţin până la Poiana Largului. Vremea e tot frumoasă, cu soare, dar astăzi e prima dată când ne dăm seama că o să fie cam prea cald. Ajunşi în Poiană căutăm un loc pentru masa de prânz, dar nu avem prea mare noroc. Oferta zilei: ciorbă de văcuţă şi mici. Gaşca votează pentru iar eu îmi cumpăr caşcaval şi roşii de la magazinul alăturat. Şi mai avem o bere Suceava, plimbată de la Voroneţ, pe care o împărţim cu toţii.

Vine timpul să vorbim despre ce variante de drumuri avem şi pe unde mergem în continuare. Avem ca opţiuni să mergem prin stânga sau prin dreapta lacului Izvorul Muntelui, adică între drum circulat şi drum pustiu. Între timp Mihai află de la un localnic spre un alt drum forestier, pe o altă rută. Aşa că vine aici momentul primei despărţiri în două grupuri. Căci Silviu, Eugen şi Florian trebuiau să ajungă în Bicaz pentru a prinde seara un tren către Bucureşti. Job stuff. Iar Chiri, Iulian, Mihai şi cu mine am pornit mai la deal, către Durău.

Iarăşi urcare, iarăşi coborâre. Şi fascinantul Ceahlău, atât de drag mie, pozând la fiecare cotitură. Pe ultima porţiune de câţiva kilometri avem urcare în plin soare arzător. Umbra e zgârcită cu noi astăzi. Un chin cu pauze dese care face drumul să pară nesfârşit. Ajungem într-un final la Campingul Leon, care pare ciudat fără aglomeraţia şi forfota de la Trofeul Iacomi. Suntem doar noi în toată imensitatea aia de camping. Linişte, verdeaţă, aer curat. Punem corturile, povestim… de parcă nu am fi fost împreună tot timpul, ne relaxăm, facem duş şi plecăm spre staţiune, la vânătoare de mâncare.

Culmea unei urcări dificile nu poate fi decât să mai ai iarăşi de urcat. Evident că singurul restaurant deschis era tocmai la capătul staţiunii, adică tot la deal! Am degustat aici berea Nemţeană, artizanală. Un fel de preambul la somnul care ne aştepta în corturi.

„Camino di Moldova. Ce ar fi de spus pe scurt despre o noua experienta extraordinara?  Pai ar fi asa:
– am inceput cu emotiile asumate datorate faptului ca am alaturat albatrosilor si alti amici, din alt mediu, cu mai putina experienta atat montana cat si ciclistica;
– am trait presiunea timpului si a lucrurilor in desfasurare la “birou”, lucruri de care din ratiuni deontologice nu am putut sa ma “lepad” in totalitate;
– am revazut locuri frumoase, ce acum le-am perceput mult mai intens si mai in detaliu datorita avantajului si magiei deplasari cu bicicleta;
– am pedalat, am obosit, am savurat, am transpirat, m-am namolit… am trait extraordinar fiecare zi si seara, fiecare kilometru, metru, centimetru parcurs;
– m-am bucurat sa fiu cu oameni extraordinari, traind momente extraordinare;
Si pentru ca visam demult la astfel de “nebunii”: Multumesc Indy pentru Camino de Santiago! 🙂 Multumesc Indy, Ana, Chiri, Eugen, Florian, Iulian pentru Camino/ Drumul di Moldova! 😉 Pedalam si la anu’!”  – Silviu

Ziua 6

Trezire frumoasă în compania Ceahlăului. Punem masa în aer liber, strângem iarăşi haine de la uscat şi plecăm în ritmul nostru de festina lente. Adică devreme târziu. Ruta de astăzi este recomandată de tipul de la popas, un drum de poveste care ocoleşte Ceahlăul prin dreapta. Trecem de ultimele case, părăsim civilizaţia, traversăm câteva pâraie şi pedalăm uşor la deal pe un drum forestier frumos. De-atâtea zile suntem prieteni cu urcarea şi nu ni se mai pare nimic ieşit din comun să tot mergem la deal sau să mai împingem la biciclete pe zonele mai grele.

Avem nori frumoşi astăzi şi temperatură numai bună, aşa că ne oprim des pentru poze. Găsim şi urme de animale, şi pajişti cu flori. Iar când ajungem tocmai sus ne bucurăm de privelişte şi pornim cu spor la vale. Atât cât ne permie drumul şi greutăţile de pe spatele bicicletelor. Mda, e iarăşi ora prânzului şi foamea nu ne dă pace niciodată când vine vorba de pedalat. Mai avem mâncare? Mai avem! Întindem un izopren şi scoatem fiecare bunătăţile rămase. Apoi continuăm drumul spre Bicazul Ardelean, rămânând la fel de ciudaţi în ochii localnicilor ca şi în prima zi.

Aici are loc a doua despărţire. Chiri şi Iulian hotărăsc să se întoarcă la casele lor, adică să pedaleze spre Bicaz pentru a prinde trenul cu care plecaseră ceilalţi băieşi cu o seară înainte. Mâncăm şi-o îngheţată înainte de despărţire, ne pupăm şi pornim în sensuri diferite. Ei la vale, noi la deal. Direcţia? Lacul Roşu! În mintea mea drumul ăla era musai de făcut pe bicicletă, de când îi văzuserăm pe doi trăgând din greu la deal.

A fost mai bine decât mi-aş fi putut imagina vreodată. Asfaltul proapăt turnat, orele răcoroase ale după-amiezii, zi de joi fără prea mulţi turişi, tarabe cu suvenituri închise, maşini puţine şi Cheile Bicazului frumoase, liniştite, fix aşa cum erau în tabloul rămas în mintea mea. Am pedalat cu ochii mai mult pe sus, printre bolovani. Iar când se terminau vitezele şi până şi cea mai uşoară devenea grea mai coboram şi mai împingeam la deal. Dar nu pot să explic în cuvinte cam cât de prieteni am devenit cu dealurile în toate aceste zile! Am găsit cazare într-un camping frumos din Lacul Roşu, la căsuţe cu vedere la stânci. Şi ne-am sărbătorit aici victoria unei alte zile reuşite. Desigur, cu o bere.

„De Camino di Moldova imi voi aminti cu drag de fiecare data. Pentru mine au fost o serie de mai multe prime experiente ambalate intr-un pachet frumos: prima vizita in Moldova, prima drumetie pe bicicleta atat de lunga, prima data cand am dormit la manastire si nu numai. Cu toate ca am pornit increzator la drum si stiam ca va fi dificil, am razbatut cu bine, in ciuda unui “mic” incident din ziua a doua datorita caruia riscam sa imi inchei turul prematur. Am pedalat tare, am transpirat, am impins bicileta la deal, am dormit stramb, m-am ‘namolit, m-am spalat la rau, am mancat ciorba la conserva… dar am auzit bufnita noaptea in padure, am plimbat un limax in scobitura de la pedala, ne-am “parfumat” pentru ursi, am cunoscut un calugar cascador, am vazut Izvoru Muntelui si panoramele incredibile de acolo…a, si am intalnit o printesa! 🙂 super tare! Mai vreau! Despre companie, ce pot sa spun – jos palaria. Oameni de calitate, care se bucura de camaraderia celorlalti dar si de frumusetea pe care ti-o ofera locurile si natura. Se veselesc cand e de veselie, pun umaru’ cand e de pus umaru’. Sa tot pleci la drum cu astfel de persoane. As mai face-o inca o data oricand. Drumul vazut din saua biciletei nu se compara cu nimic. Astept cu nerabdare urmatoarele deplasari! :)” – Florian

Ziua 7

Chiar dacă am rămas doar doi, nu reuşim vreun record cu ora de plecare. Tot 10:00 ne apucă în timp ce ancorăm bagajele pe bicilete. Ne întoarcem până în Bicaz-Chei, cu „pletele” fluturând pe coborâre prin chei în aerul rece al dimineţii. Când dăm de soare eu sigur mă bucur, căci sunt şi îngheţată şi răcită încă din prima zi de pedalat.

Ne continuăm drumul printr-un sat luuuung, cât o zi de post. Salutăm copiii care ies de la şcoală, urcăm, coborâm şi ajungem la inevtabilul drum forestier care ne poartă peste dealuri. Norii îşi mai scutură câteva picături peste noi dar nu ne mai sperie aşa un duş. Ajungem la o stână şi câinii încep să apară pe rând. După ce ne dăm jos de pe biciclete încep să îi număr. După 14 le pierd şirul. Ne înconjoară, mai latră, mai tac. Într-un final apare şi un cioban care schimbă câteva vorbe cu noi şi ne scapă de câini. Da, toată lumea este mirată de nebunia noastră pe două roţi.

Aici este punctul unde greşim drumul. GPS-ul ne explică ceva şi noi vrem să îi demonstrăm că nu e bine. Aşa că mergem pe un drum forestier care pare perfect. Până când… dispare. Şi cu drumuri care dispar mai avuseserăm noi experienţe pe la Voroneţ şi ne bântuia aşa o senzaţie de deja-vu că trebuie să treceam iarăşi peste dealuri pe de-a dreptul. Aşa că am sacrificat câţiva kilometri urcaţi, ne-am cerut scuze de la GPS şi ne-am întors, pe la stână, la bifurcaţia ratată.

De aici am tot pedalat la deal şi apoi la vale până am dat de un sat uitat de lume, iar apoi de targetul noastru: Făget. Planul de aici era să găsim cazare prin zonă, doar că nu prea aveam opţiuni. Iar traseul se contura într-o prelungă coborâre de zeci de kilometri până pe la Comâneşti, pe drum cu trafic şi multe localităţi. Şi nu era un plan tocmai atractiv după atâtea porţii de linişte şi sălbăticie. Aşa că ne-am reorientat rapid către gara din Ghimeş cu singura problemă că aveam doar vreo jumătate de oră la dispoziţie ca să prindem ultimul tren către casă.

Ce să mai zic? Cât butona Mihai telefonul după trenuri pe mine mă cam durea un genunchi. Îl dădeam cu Sindolor şi îl propteam cu faşa elastică. Apoi, după schimbul de priviri în care am decis că mergem la tren, adrenalina mi-a luat instant toată durerea. Am pedalat ca nebunii la vale, peste gropi şi peste poduri, cu ochii pe ceas. Am ajuns cu vreo 8 minute înainte de plecarea trenului din Ghimeş şi ne-am urcat fără bilete, căci era prea din scurt să mai cumpărăm. Toţi călătorii erau cu ochii pe noi – doi biciclişti grăbiţi, murdari şi plini de bagaje. Dar… am reuşit!

Au fost şi pe-aici peripeţii de final de călătorie. Un naş care s-a tocmit cu noi pentru bilete până ne-a luat banii şi nu ne-a mai dat nimic în schimb. Dezmembratul bicicletelor în tren. Rămăşiţe de apă şi mâncare pentru un drum neprogramat. Schimbatul trenului la Tecuci, contra-cronometru, cu 7 minute între ele. Iarăşi nu aveam bilete, iarăşi un naş care ne-a luat banii şi nu ne-a dat nimic în schimb. Şi zâmbetele alea că am reuşit!

La final am numărat fiecare pe degetele bronzate câte zile de pedalat am avut. Unii mai multe, alţii mai puţine. Dar a fost o experienţă atât de frumoasă şi încărcată de energie pozitivă încât toate discuţiile duceau către un inevitabil „când mai facem, pe unde mai pedalăm”.

Ştiu că fiecare şi-a încărcat bateriile în tura asta de pedalat prin Nordul Moldovei şi mai ştiu că fiecare dintre noi a ajuns acasă cu un respect mai mare faţă de propria-i persoană. Aşa că ne mai aplaud încă o dată, pentru că e frumos şi la deal, şi prin ploaie, şi prin nămol, şi cu julituri, şi cu junghiuri. Bravo echipă! Ne revedem în curând!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.