Canioane și trepte spre cer

Rar îmi vine așa cheful să scriu despre chestiile pe care le fac și, chiar și mai rar, îmi vine cheful să scriu despre ture; de ce o fac acum? Probabil pentru că mi s-a părut o ieșire frumoasă care m-a pus în dificultate într-un mod constructiv.

Iesirea a venit pe fondul Jocurilor Copilăriei, un proiecțel cu vechime în Albatros în care ne aducem aminte cum era când băteam mingea în fața blocului și intram în casă folosind cheia prinsă în jurul gâtului.

După ce ne-am bătut cu apă, am râs, ne-am fugărit cu cornete și am avut și teatru de papuși, a doua zi de dimineață unii au plecat spre casă, semn că Jocurile s-au încheiat și de aici începe weekendul prelungit. Ce să facem? Max, cel care ne-a recomandat căbănuța și locul în care eram cazați (mulțumim Max!!!), spunea ceva de Piatra Cherecului (Ucigașului) și Gropile Ghilcosului. Am spus haide să vedem – și am plecat mulți adulți și un copil. Ce urmează nu vreau să se urce la cap nimănui, dar e o forma de a felicita oamenii care au mers (și mai ales pe cei tineri care s-au comportat exemplar).

Urcușul începe simplu, trece prin cheile Bicajelului varianta 2, urcă pe lângă o stână, prin pădure, pe lângă niște stâlpi de înaltă tensiune și aici se oprește obișnuitul. Oamenii care au mers după mine în această tură sunt nebuni – au încredere să meargă după unul care nu știe unde merge, nu are hartă și caută și chestii cât mai dificile. Ne-am trezit înconjurați de câini – ați văzut vreodată cum reacționează oamenii ca unul singur? Dacă nu ați fost în Deltă să vedeți albatroșii lucrând ca o echipă nu aveți de unde – asta e prima laudă  🙂

În fine au apărut câinii și brusc au apărut și câteva bețe de trekking, câteva bețe de brad și falanga spartana e pragatită 🙂 Am înaintat, am dat mâna cu ciobanul și s-au mai potolit și câinii – am urcat pe Piatra Cherecului – nemarcat – iar dacă e marcaj pe acolo noi nu l-am găsit. Am stat de am luat masa cu Hasmasul Negru în față și o vale din povești sub noi; tot sub noi era Piatra Cherecului care seamănă cu, cu totul alt ceva (prietenii știu cu ce).

Ne-am dat jos în vale și drumul cotea la stânga iar noi – “e prea simplu pe acolo” – am coborât pe firul văii,  iar la prima săritoare ne-am bucurat atât de mult să ne dăm jos pe cordelină – neștiind ce va urma. Am tot găsit săritori, unii au alunecat și au căzut – de pe la 1 metru jumate – alții învățau cum să calce; eu mi-am luat în antebraț un bolovan  care țintea spre capul meu, Într-un final inevitabilul s-a întâmplat, se auzea apa din vale – Bicajelul – și noi eram pe niște săritori un pic cam mari – ne-am tot învârtit să găsim o soluție; dar tura începea să devină din aventură un pic obositoare – am ocolit o brână, pe sub un brad, peste o stâncă – încă vreo 2 pietre dizlocate (tre’ să învățam să călcăm oameni buni!), pământ, mușchi, frumos – am ajus la Bicajel. Și ne-am relaxat – să râdem, deci!

Frumos canion – oare invers merge făcut? – rămâne pe lista de făcut!

Seara a fost scurtă, somn, plecare – mergem să facem via ferrata; inițial 10 oameni, apoi 7, ajungem să vedem niște furnici care urcau pe versant – înalt cât toate zilele și drept; pare imposibil să ajung acolo – eu cel cu frică de înălțime. La baza muntelui suntem doar 4 care vrem să urcăm; într-un final pornim doar 3; Echipamenul nu e cel mai bun – e nevoie să avem alonje, dar suntem 3 cu experiență, cred că putem să îl facem și fără asigurare, darămite cu ceea ce avem.

Am pornit primul; cică durează 50 de minute pentru experimentați, ghiciți ce – eu clar mi-am setat un obiectiv. La deal – ușor, cu grijă, dar nu savurez senzația – știu că pot fizic, dar psihic?! Mă uit la ceas – 15 min – vai, nu reușesc să termin în timpul dat, dar când a trecut un sfert de oră?! Mă uit în jos. E mult până jos – siiiiiiiiiguuuuuur pe acolo nu cobor  – deci rămâne tot la deal.

Ce ușor e să te motivezi să faci ceva care nu vrei neapărat dacă nu ai de ales!

Ajung la podul suspendat, găsesc un caiet de notat – încerc să îl deschid, nu reușesc să mă coordonez să dau drumul la mâini; nu e pentru mine – îl las acolo – trebuie să merg pe adrenalină până sus, încă îmi e teamă să nu clachez. Trec podul – interesant cât e de stabil – dar hăul de sub mine – urc – adrenalina pompează, trag tare, deja văd crucea de sus. Am ajuns 42 de minute 😀 Savurez victoria. Savurez priveliștea și îmi dau seama că totuși am mai făcut asta de vreo câteva ori – chiar și câteva poze; oare să fie cazul să mai încerc așa ceva?

Am urcat trepte spre cer și am supraviețuit; ce am învățat? Că pot și mi-am confirmat asta; e cazul să continui. De la omul care nu putea să urce 10 metri pe stâncă am ajuns aici. O fi mult, o fi puțin, rămâne să vedem.

Cer senin și oameni însoriți!

„Jocurile Copilariei” 2-5 iunie 2017 – Tiby

**notă  – via ferrata WILD FERENC necesită echipament specific de via ferrata și de protecție, o înălțime de minim 1, 55 metri și nu permite coborârea;

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.