Să nu te opreşti din a învaţa… // Mălăieşti – Hornul Mare – Omu, la sfârşit de noiembrie

Povestea mea cu Albatroşii a început acum aproximativ un an. E genul ăla de poveste în care fiecare pagină te lasă cu un zâmbet larg pe faţă. Laitmotivul poveştii este „a învăţa”.

Am învăţat din nou cum să mă încalţ, cum să păşesc, cum şi mai ales cu câte să mă îmbrac… Ştiam să împart, să mă joc… Dar încă mai încerc să învăţ să ascult, să mă bazez pe alţii, să pun grupul înaintea individului…

Către Mălăieşti plecat-am ca de obicei, vineri pe la 16,00. Să-mi zică unul dintre voi dacă înţelege cum se distorsionează perceţia asupra timpului şi spaţiului când stai de vorbă cu cineva care-ţi place sau când râzi de nu mai poţi de la poveşti inventate. S-a gândit Mihai că am putea să ne jucăm, aşa că am dezlegat misterele unor poveşti macabre plecând de la câteva indicii sărace, noi punând multe întrebări stupide, bineînţeles însoţite de hohote de râs sau accese de indignare. Nu ştiu când am ajuns la Ploieşti.

Am reuşit de s-au întâlnit Galaţiul şi Clujul, am pus frontalele, rucsacii în spate şi am pornit spre cabană pe drumul care ştiam că va dura 3 ore. Speram doar să fac faţă efortului cu rucsacul mare-n spate.

Când mergi pe munte cu un grup, ştii că sunt câţiva care trag la deal foarte bine, sunt rapizi şi urcă muntele de parcă-i o plimbare-n parc. Dacă stai pe lângă ei, ştii sigur că nu încurci încetinind grupul. Aşa că atunci când îl vedeam pe George lângă mine mă simţeam în siguranţă, ştiind că sunt în partea din faţă a grupului. Am timp de pauze mai lungi ca să neregrupăm.

A fost minunat când, gasind ochiuri de cer eliberate de copaci, cineva a zis „stingeţi frontalele”. Frumos mai sclipesc stelele pe cer senin de iarnă!

După doua ore de mers deja se auzeau întrebări: „oare cât o mai fi?”. Şi răspunsuri de: „încă 300 metri diferenţă de nivel!” ? Când am urcat treptele de la intrarea în cabanā mă întrebam „dacă era oare mai departe cu 50 de metri, oare mai aveam suflare să ajung??” Asta învăţ la fiecare urcare… că limita fizică poate fi depaşită.

Nici acum nu ştiu cum de-am ajuns să aleg patul de sus, la margine, a treia în pat. Două nopţi am măsurat cât mai am până la tăblia patului şi am învaţat cât de importanţi sunt doi centimetri când vrei să te întorci de pe o parte pe alta. Nu-i nimic. Bucuria de a împărţi o camera cu alte 17 suflete este prea mare ca să mai conteze dacă dormi şi unde. Ca nişte copii cuminţi, ascultători, am mâncat tradiţionala masă cu ceapă, şunca şi ceva uşor, apoi cei 18 ne-am retras către locurile noastre făcându-se linişte ca la un semn. E nevoie de grijă, atenţie şi respect ca să reuseşti să nu deranjezi pe celalalt, mai ales când sunt mulţi în spaţiu mic.

Dimineaţă, după poza obişnuită mie de dinainte de plecare, am pornit cu paşi mărunţi spre necunoscut (din punctul meu de vedere). Mi s-a arătat că Hornul Mare e undeva departe. Zic în gând… ok, pare că mi-ar lua 3 zile să-l ajung. Tot în gând m-am speriat când abia plecaţi ne-am întâlnit cu doi drumeţi ce ţipau unul către altul că… mai bine se întorc… că e prea greu… încheind unul suparat cu „mai ies din casă la vară” ☺ Băiii… dacă ăştia nu pot – că păreau bărbaţi în forţă – eu cum fac?? Depăşesc momentul zicând că voi vedea, poate-s „mimoze-n pantaloni”, dându-mi curaj să înaintez, că drumul abia a început. Mai avem din cele 8 ore preconizate.

Curând Tiby a propus să ne punem toţi colţarii. Când te uiţi la ei par nişte chestii mai curând utile în scene de genul „50 shades of Grey”. Dar dacă trebuie… asta e, îi pun pe bocanci. Păşesc încet, cu grijă, testând fiecare punct de echilibru. Toate simţurile mi le concentrez pe ţepişorii din talpa mea. Îmi plac! Învăţ să am încredere, mă joc în gând cu ei, le mulţumesc şi merg zâmbind.

După vreo două pauze de ceai cald, cărat de băieţi, am ajuns la baza Hornului. Când sunt în faţa unei situaţii necunoscute, cum a fost urcarea prin horn, fac în aşa fel încât să-mi golesc mintea de gânduri. Nu zic nici că pot, nici că nu pot. Mă bazez pe ce sunt şi găsesc întodeauna forţa necesară să depăşesc situaţia onorabil. Cu răbdare am început urcarea, fiind atentp la fiecare pas al meu dar li la ceilalţi, ca să mă pot plia pe restul grupului. Ţinta era cerul de un senin minunat ce se vedea la capatul de sus al Hornului. În spatele nostru Postăvarul era clar şi semeţ. Suntem 3 fete şi 6 băieţi care formează un întreg. Iubesc momentele astea când simt că suntem toţi ca unul!

Ultimul pas a fost făcut din umbră către soarele total. Mă gândesc că aşa se simţea soldatul care ţinea steagul în luptă şi reuşea să-l înfigă pe cel mai înalt punct al câmpului de luptă. Faţa lui inspiră mândrie, satisfacţia unui lucru greu dus până la capăt. Şi faţa mea la fel… pâna a zis cineva… „mai vorbim după ce facem traseul şi înapoi”…

Până la Omu drumul a fost o feerie. Soare, cer albastru senin, străluciri şi sclipici în zăpadă. Degeaba m-a tras la deal gândul la o ciorbă caldă. Cabana era închisă. Nu-i nimic, c-am avut masă de lux. Ceapa adusă de Cristi a fost mai ceva decât caviarul.

Siesta ne-am facut-o lipindu-ne cu spatele de lemnul cabanei, cald ca teracota de la soba bunicii. Am lăsat parapantiştii să zboare, puţin invidioşi c-or să stea mai mult ca noi cu capu-n nori, şi ne-am întors spre Horn. Acolo am fost organizaţi, aliniaţi, avertizaţi şi am pornit la vale „încolţăraţi”, cu mare grijp la fiecare pas. Ochiul vigilent ca de cloşcp al lui Tiby ne-a supravegheat şi ajutat pentru ca obiectivul să fie atins. Şi anume să ajungem cu toţii în siguranţă la baza hornului.

Ultimii zece metri n-am reuşit să-i mai luăm în serios, i-am luat pe fund, chiuind până la capăt. N-au rezistat nici cei mai serioşi dintre noi, căci zăpada era prea apetisantă să n-o tăvăleşti măcar puţin. Am continuat voioşi, mirându-ne c-am ajuns devreme şi o să avem timp şi de-un somnic până la cântarea de seară.

Seara am înţeles ce înseamnă grupuri diferite în cabană şi că nu e uşor să te adaptezi la stilul agitat şi gălăgios al altor cheflii. Noi, mai cuminţi din fire, ne-am îndreptat spre paturi predând distracţia celor mai aventuroşi în ale cântatului din toţi plămânii.

Dimineaţa ne-am luat la revedere de la cabană, uitându-mă surprinsă la cât de departe părea Hornul, asigurându-mă în gând că l-am atins ieri şi n-a fost vis, am pornit agale spre Râşnov.

Pe drumul de întoarcere mă întrebam: „Ce-a însemnat tura asta pentru mine oare? Ce-am învăţat din ea?”. Răspunsul a ajuns rapid la mine. Învat câte puţin, dar sigur, că atenţia sporita pe munte trebuie să rămâna constantă, indiferent câţi kilometri de munte ai „la bord”. Şi că lucrurile care pot părea înspăimântătoare (cum ar fi colţarii) pot deveni prieteni de nedejde dacă înveţi să ai încredere în ei.

La vale, pădurea ne-a dat tot ce-are ea mai bun… miros de frunze şi de brad. Ne-a imprimat sufletele cu o vrajă ce spunea „mai veniţi pe la mine”. N-am avut scăpare, vraja ne-a atins pe toţi şi ştiu sigur că nu va trece mult şi vom tânji iar după munte şi pădure.

Vă iubesc!!

Cu drag,

Adela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.