Calatorie in “Olimpul Moldovei” – Legendarul Ceahlau

Despre Muntele Ceahlau se spune ca s-a facut din porunca imparateasca. Dorind ai apara pe locuitorii acestor locuri de hoardele barbare venite de la Rasarit, imparatul roman Traian, cuceritorul Daciei, a dat porunca sa se inalte acest munte pentru a pune o stavila in calea navalitorilor. Pentru a fi dusa la indeplinire porunca imparateasca, au fost adunati toti robii luati de la Decebal, carora li s-a adus la cunostinta greaua incercare la care trebuiau sa faca fata. Trebuiau sa aduca si sa aseze, pe locul viitorului munte, piatra peste piatra, stanca peste stanca, pana cand gramada se va fi ridicat suficient de inalta pentru a-l multumi pe imparat. Truda a fost cumplita. Cei mai multi au pierit datorita epuizarii dar, in final, porunca a fost indeplinita. Imparatul, multumit de cele facute, a cerut ca in varful muntelui sa fie asezata o toaca. Un soldat a primit porunca sa stea de straja si sa bata toaca ori de cate ori o vedea navalind vrajmasii, spre a vesti pe locuitorii din vale. Aceasta pana intr-o zi, cand o sageata vrajmasa il rapuse pe soldat si nu mai avu cine bate toaca. De atunci s-au pornit dusmanii pe tara ca roiu…

In prezent pentru crestinatatea ortodoxa Ceahlaul este un munte sfant, al doilea munte sfant dupa muntele Athos. Este muntele legendelor, parca fiecare piatra are in jurul ei propria poveste. Cu cei 1900m ai Varfului Toaca si cei 1907m ai Varfului Ocolasul Mare, Ceahlaul domina muntii invecinati si propune calatorului privelisti de poveste.

Intre visele mele de calator, Ceahlaul ocupa un loc de cinste de mult prea mult timp. Dar iata ca iarna aceasta a adus cu sine si implinirea visului numit Ceahlau. Dorinta mea de a-l cunoaste s-a impletit cu dorinta unor prieteni de al revedea.

Desi s-a anunat o “echipa serioasa”, la start am ajuns doar trei: Krisu, Tiby si Mariana. Pentru a ne bucura pe deplin de zapada si a evita obosela vesnicelor ture “pe fuga” ne-am propus sa daruim Ceahlaului 3 zile. Asadar am facut rost de o zi libera luni. Rucsacii erau pregatiti de vineri seara, si iata-ne sambata pe la sase de dimineata deja pe drum. Am lasat in urma griji, probleme si alte ganduri ale vietii de zi cu zi. Ne insoteste doar veselia si dorul de de munte. Drumul a fost usor, fara probleme meteo care sa ne dea batai de cap.

Odata ajunsi la Izvorul Muntelui poposim la o pensiune pentru masa. Eu si Krisu ne-am delectat cu un pastrav cu mamaliguta si usturoi (doar suntem la munte, in patria pastravului).

Ne propunem sa urmam traseul marcat cu banda albastra: Cabana Izvorul Muntelui – Curmatura Lutul Rosu – Cabana Dochia, traseu cu o diferenta de nivel de 953 m.

Desi pornisem cu avant si veselie de dimineata, la intrarea in traseu eram destul de preocupati pentru ca o banala eugenie a deteriorat starea de bine a lui Krisu.

Facem ultimele retusuri la rucsaci. Tiby mai adauga pe rucsac doua cartoane de oua (rugaminte de la cabanier prin prietenul Mirel), Krisu mai lasa cate ceva in masina pentru a mai reduce din greutate, eu ma lupt sa prind o sticla pe apa pe rucsac. Si in final suntem gata de aventura numita Ceahlau.

Poteca urca continuu, dar nu foarte abrupt, prin zonele mai dificile suntem ajutati de balustrade de lemn ce sunt de mare ajutor in conditii de zapada si gheata.

Pe parcursul traseului erau amplasate din punct in punct panouri informative cu rol educativ care au facut mai interesant urcusul prin padure.

Inaintam destul de anevoios, dar inaintam. La un moment dat intalnim un panou care ne avertizeaza ca am ajuns in zona denumita Polita cu Crini. Aceasta zona are propria ei legenda.

img2

1

img3

Cu sute de ani in urma, un sihastru fugit de lume s-a urcat pe hatasul din jgheabul cu paltini si de acolo, pe o polita, unde cu mana lui si-a sapat un adapost. A inceput apoi sa sadeasca pe polite crini. Intr-o zi, dand peste el niste oieri, le spuse acestora: de vreti sa va fie iertate pacatele si rautatile, apoi sa saditi oriunde in fata casei noi ce o ridicati, sau a bisericii, cate un crin. Numai cand il veti vedea mare, falnic, o sa va bucurati de strasnicia lui. Si uite-asa au aparut crini prin toate satele din jur.

Dupa ce parcurgem destul de greu cam 2/3 din traseu hotaram sa lasam rucsacul lui Krisu in urma pentru ca starea fizica nu i se imbunatateste iar noaptea era pe aproape. Ne despartim de Tiby care porneste mai rapid inainte pentru a-si duce mai sus rucsacul, urmand sa revina duca cel lasat in urma.

Poteca continua cu un urcus un pic mai dur si in scurt timp ajungem la baza unui grup de stanci cu pereti verticali denumit Detunatele. Nu am avut prea mult timp de admirat, deja se intunecase si oboseala era apasatoare. Dar acum am timp si pot sa va spun una din povestile despre acest grup stancos.

Oamenii de prin partea locului spun ca Detunatele ar fi fost, la inceput, o stanca ingemanata dar, intr-o buna zi de vara, pe o arsita inabusitoare, s-a pornit din senin un potop ca la inceputurile lumii, cu tunete si fulgere care mai de care mai inspaimantatoare. Si in toiul furtunii, cu o bubuitura asurzitoare un trasnet s-a napustit asupra stancii, despicand-o si dandu-i numeroase si felurite infatisari. Se spune ca de atunci multi curiosi vin sa vada stancile cele detunate de trasnet si unde se adapostesc pustnicii, cei care vor sa il afle pe Dumnezeu in inima muntelui.

Parasim rapid Detunatele si mai urcam cateva serpentine destul de abrupte. Ne intalnim cu Tiby care se intoarce dupa rucsacul din urma. Dupa inca vreo 30 de minute de urcus prin noapte zarim printre copaci luminile parca binecuvantate de la cabana Dochia – tinta noastra din acea seara. Recuperam rucsacul lui Tiby (lasat pe poteca la iesirea din padure) si parasim adapostul copacilor. Lipsa de protectie a padurii aduce cu sine un vant puternic si un frig patrunzator. Rezistam cu stoicism vantului, si mai facem un pas, apoi inca unul. Parca doar pasul urmator e cel ce conteaza si intr-un final ajungem la cabana. Ne intampina caldura specifica unei cabane de munte, caldura ce nu e doar de la sistemul de incalzire, e si caldura ce vine de la oameni, oameni frumosi, veseli si cu fete senine – oamenii de munte.

Am livrat ouale, am primit drept rasplata ceai si vin fiert din partea casei. Am cerut ciorba calda, si ne-am pus pe asteptat pentru ca linistea nu venise, Tiby se afla inca pe drum. Ne-au fost de mare ajutor statiile de emisie receptie pentru am pastrat permanent legatura (multumim Marius) si a fost mai usoara asteptarea.

Odata ajuns si Tiby ne bucuram impreuna de ciorba prospata si atat de gustoasa, cum parca numai in cabanele de munte se intalneste. Dupa prima lingura de ciorba calda si imbietoare Krisu pare mai bine, ii reapare zambetul pe buze. A fost o zi grea pentru ea. Motiv de bucurie si pentru noi, ceilati doi, ne facusem ceva griji de-a lungul zilei.

Discutam pe parcursul urcusului despre necesitatea ca fiecare cabana sa posede in dotarea standard o chitara. Spre bucuria noastra era o chitara prin preajma, nu in dotarea cabanei, ci apartinand unui grup de tineri din Iasi. Insa oboseala lui Tiby nu ne-a fost de ajutor sa ne bucuram prea mult de chitaristul din el. L-am mituit cu sunca si ceapa, dar nu ne-a mers. Seara a fost asadar scurta, am mers devreme la somn… de necrezut pentru niste albatrosi ce se respecta…

De dimineata, ziua de duminica nu se arata deosebit de prietenoasa: vant, ceata, ninsoare. Nu ne prea venea sa scoatem nasul dincolo de usa cabanei. Dar spre pranz cerul s-a limpezit si ne-am facut curaj sa facem o plimbare in jurul cabanei. Ne-am pornit spre Varful Toaca, gata pregatiti sa infruntam vantul. A fost dificila doar ultima portiune a ascensiunii spre Toaca unde ne-au insotit gheata si vantul. Sus pe varf am facut rapid cateva fotografii si am coborat din teama de a nu disparea subsemnata luata de vant. Pe drumul de intoarcere spre Dochia ne-am abatut pe o frumoasa carare de munte spre a face cunostinta cu o alta stanca a Ceahlaului – Panaghia, stanca ce are bineinteles propria poveste.

Panaghia se pare ca n-a fost totdeauna o stanca de piatra rece si fara inima si suflet. Panaghia era o fata frumoasa. Se zice ca ursitoarele, cand au daruit-o la nastere, una a luat intuneric din intunericul cel mai nepatruns al unei nopti fara de luna, adanc din adancul marilor fara de fund, foc si lumina din lumina si focul luceferilor celor mai stralucitori, duiosie si blandete din ochii ingerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu si le-a pus toate in privirile ei; alta a rupt crinilor fragezimea si albeata, iar trandafirilor rumeneala lor si le-a pus pe fata ei; a treia a tors din caierul de neguri fire subtiri de umbra neprihanita si i-a pus pe cap ca podoaba de par negru si bogat; iar Dumnezeu a rupt din inima si sufletul sau particica cea mai aleasa si i-a dat-o Panaghiei suflet si inima. Si, pentru ca sa nu fie pangarita de priviri muritoare, au dus-o ursitoarele pe inaltimile cele mai de sus ale Ceahlaului, dincolo de imparatia norilor si au asezat-o in pestera pustnicului Ghedeon. Si Panaghia a crescut mare si s-a facut fata frumoasa, dar frumoasa cum numai povestile isi pot inchipui. Si din inaltimile cele mai de pe urma ale cerului, Soarele a vazut-o si, de pe culmile cele mai de sus ale pamantului, Panaghia a vazut pe Soare. Si amandoi s-au indragostit. Panaghia nu mai putea trai fara Soare si l-a rugat pe Dumnezeu sa o transforme in stana de piatra. Dumnezeu ii împlini voia. Panaghia s-a prefacut in stanca de piatra. Se zice, insa, ca inima ei nu s-a impietrit, ca si acum se imbata, totusi, de razele soarelui, de stralucirea florilor, de lunecarea norilor pe aripile lor albe, de vanturile dulci si mangaioase ale rasaritului si apusului.

Seara la cabana nu s-a dovedit plictisitoare asa cum ne-o imaginam noi pentru ca ramasesem ultimii oaspeti. Am stat la povesti cu niste personaje pitoresti din zona. Am facut schimb de impresii, vise, planuri, istorisiri despre cunostinte comune. Si seara s-a scurs pe nesimtite la adapostul unei sticle de Sheridans, a uneia de palinca si a catorva doze de bere. Acum sa va dau detalii despre cine ce a baut ar fi dificil sa imi amintesc… dar era in planul turei sa sarbatorim ziua de nastere a lui Tiby care urma sa implineasca luni un sfert de secol de viata… asa ca am sarbatorit…

Luni de dimineata ne-am trezit in voie, am pregatit rucsacii de drum, am luat micul dejun si apoi am parasit cabana Dochia cu gandul parca la reintalnirea cu ea intr-un viitor nedefinit.

La coborare am urmat traseul marcat cu triunghi albastru: Cabana Dochia – Jgheabul cu Hotar – Santinela – Stanca Dochiei – Izvorul Muntelui.

Coborarea a fost rapida pentru ca rucsacii erau mai usori, iar noi eram mai odihniti. Albul stralucitor al zapezii, un izvor ce insoteste poteca prin padure, un cer limpede cu nori ca de vata si un soare prietenos au facut din coborare o placuta amintire de iarna.

Sa nu uit sa va spun ca ne-am intalnit cu o alta stanca simbol a Ceahlaului – Stanca Dochiei. Mai aveti chef de o poveste? Haideti ca e ultima.

Stanca Dochiei este, poate, locul cel mai invaluit in mister. Despre aceasta stanca unii spun ca ar fi pietrificarea unei batrane ciobanite, care, invesmantata cu noua cojoace, a pornit, impreuna cu oile si caprele sale, spre varful muntelui, desi vremea nu-i ingaduia. Si, cum mergea ea, a inceput sa ploua si sa ninga. Si, fiindca cojocul de deasupra se uda mereu si se ingreuna, obosind-o la drum, batrana ciobanita a lepadat, unul cate unul, opt din cele noua cojoace. Atunci, s-a pornit un ger mare de la Dumnezeu, ger care a inghetat-o impreuna cu oile si caprele sale.

 

Pe drumul spre casa ne-am abatut pe la Barajul Bicaz pentru ai admira maretia si am facut o scurta si rapida incursiune in Cheile Bicazului.

Multumim legendarului munte pentru primirea calduroasa chiar si pe timp de iarna si promitem sa ii facem o vizita si intr-o vara candva in viitor.

Inchei aici istorisirea mea si tin sa ii multumesc prietenului Google care m-a ajutat sa descopar povestile si legendele despre stancile simbol ale Ceahlaului, legende ce pare ca vin din negura timpurilor indepartate.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.